Zilele Literaturii Române - 2025, la Chișinău

Organizatorii unui eveniment cultural, cum sunt și „Zilele Literaturii Române” mizează pe durata lungă, pe relații temeinice, instituționale, care asigură finanțarea și continuitatea unor proiecte.

Din păcate, pe lângă normalitatea vieții culturale, mai există și cataclisme politice. Să ne imaginăm cum s-ar fi desfășurat ZLR-2025, dacă am fi avut un alt rezultat la alegerile prezidențiale din România: ar fi fost o atmosferă mai degrabă deprimantă, unii scriitori invitați de peste Prut ar fi putut nici să nu facă deplasarea la Chișinău, pentru că neliniștea provocată de era întunecată în care ar fi intrat România și Moldova, cu extremiștii fascistoizi, pro-moscoviți, la conducere, ar fi subminat orice colaborare.

Din fericire, România a rămas pe orbita occidentală și asta i-a făcut să răsufle ușurați și pe oamenii de cultură.

Un program complex

Și în acest an festivalul „Zilele Literaturii Române” a cuprins întâlniri și deplasări ale scriitorilor în licee, librării și biblioteci, la Chișinău și în provincie, expoziții, recitaluri, sesiuni de autografe și lansări de carte, cu o participare activă a elevilor, a publicului tânăr în general, precum și un maraton poetic la Teatrul „Alexe Mateevici”, moderat de Șerban Axinte.

„Cum transformăm literatura în spectacole și filme?”, s-a numit prima dezbatere ținută la Teatrul Național „Mihai Eminescu”, moderată de jurnalista Victoria Cușnir, în care scriitori și regizori de teatru și film au făcut schimb de opinii despre metamorfoza textelor literare.

Discuția a culminat cu o mostră a unui asemenea experiment: spectacolul „Grădina de sticlă”, inspirat de romanul omonim al Tatianei Țîbuleac, regie Petru Hadârcă. Un alt spectacol construit după un roman, și anume „Legată cu funia de pământ”, scris de Lorina Bălteanu, s-a jucat pe scena Teatrului „Luceafărul” din Chișinău, regie Slava Sambriș.

La Muzeul Național al Literaturii Române (MNLR), condus de Maria Șleahtițchi, a avut loc dezbaterea „Nimeni nu scapă teafăr din copilărie”, moderată de Emilian Galaicu-Păun, cu scriitori care au publicat recent cărți inspirate din copilărie și adolescență: Lorina Bălteanu, Corin Braga, Constantin Cheianu, George C. Dumitru, Nicolae Negru, Natalia Pîntea.

O inedită prezentare de carte, însoțită de discursuri ex-catedra și nu doar, a organizat Institutul de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hașdeu” al Universității de Stat din Moldova, sub bagheta directorului și criticului literar Nina Corcinschi, eveniment găzduit de sala Regina Maria a USM: „Enciclopedia Imaginariilor” de Corin Braga și „Analiza mentalităților în violențele politice” de Ruxandra Cesereanu. Două demersuri complet diferite ca tematică, dar cu atât mai incitante.

„Cum ne minte istoria”

A fost titlul celei de a doua dezbateri ținute la Muzeul Național al Literaturii Române. Protagoniști: Ruxandra Cesereanu, Andreea Răsuceanu, Victor Rizescu, Oleg Serebrian și Pavel Păduraru – autori și promotori de romane cu tentă istorică. A moderat Paula Erizanu. S-a discutat despre miturile și falsurile istorice cu care ne confruntăm și despre modul cum își face loc istoria în școală și în discursul politic.

Victor Rizescu, istoric la Universitatea București, a evocat sentimentul său de inadecvare în raport cu retorica oficială despre trecutul românilor, precum și perioada anilor 1991-1996, atunci când Lucian Boia și-a demarat demersul său de critică a mitologiei naționale.

Pavel Păduraru a vorbit despre romanul autobiografic al tatălui său, Gherasim Păduraru: „Demascarea sau taina porților zăvorâte”– una din revelațiile postume ale literaturii din ultimii ani. Autorul a fost un preot devotat enoriașilor săi, arestat și întemnițat pentru că a refuzat să colaboreze cu KGB. Pavel Păduraru s-a întrebat cum au putut atâția concetățeni ai săi să considere Uniunea Sovietică o țară minunată, în timp ce tatăl său era stigmatizat ca „inamic al poporului”, și a deplorat faptul că tinerii de azi sunt indiferenți față de tragediile trecutului.

Andreea Răsuceanu, autoarea unor romane în care istoria constituie fundalul pe care se derulează dramele unor femei din generații diferite, a pomenit despre decalajul dintre adevărul vieții și propaganda fostului regim, subliniind nevoia literaturii de a proiecta o imagine veridică a României.

Ruxandra Cesereanu a evocat mitul rezistenței anticomuniste care, la o cercetare a memorialisticii Gulagului, s-a dovedit o realitate. Lucrând la cartea sa de proză „Un singur cer deasupra lor” – o frescă despre perioada comunistă, sugerată de studenții ei –, s-a ghidat de două modele: bunicul său patern Vasile Cesereanu, preot greco-catolic, care a făcut șase ani de închisoare, el fiind un discipol al episcopului-martir Iuliu Hossu – beatificat în 2019 de Papa Francisc pe Câmpia Libertății din Blaj. Un alt model a fost Lucreția Jurj – un personaj fabulos, femeie-partizan, care a luptat patru ani în Munții Apuseni și a fost condamnată la zece ani de închisoare, dar a supraviețuit și și-a povestit viața.

Scriitorii și „temele naționale”

Le-am adresat și eu o întrebare scriitorilor invitați: „De ce ar trebui un prozator să scrie neapărat romane despre foamete, despre război, despre colectivizare? Dacă această dorință nu vine dintr-un imbold interior sau dintr-o datorie de familie, niște „obiective naționale” fixate unei literaturi nu înseamnă o îngrădire a libertății de creație?

Și tot aici: cum să facem să interesăm tineretul de cărțile de istorie? Poate ar fi bine să ieșim puțin din paradigma națională și să adoptăm strategia lui Oleg Serebrian, bunăoară, care în romanul său „Pe contrasens” cuprinde harta Europei întregi, pornind de la o poveste de nobili bucovineni, ca să ajungă la descendentul lor, Alex von Randa, savantul genial care a sabotat producerea armei atomice cu care Hitler a sperat să întoarcă soarta războiului?”

A răspuns Oleg Serebrian: „Desigur că nimeni nu poate fi forțat să scrie împotriva voinței sale, deși unele țări, nu prea departe de noi, au pus accent pe asta: au făcut filme, au scos din ascunzișurile istoriei realități ocultate...

Cred că foarte puțină lume din sala asta a citit cărți de specialitate despre holocaust. Imaginea pe care o are publicul despre această tragedie e mai degrabă din „Lista lui Schindler” sau din „Pianistul”. Raza de acțiune a unei lucrări romanești sau a unui film este incomparabil mai mare decât raza de acțiune a unei lucrări academice, din păcate.

Nu zic să fim masochiști, dar în același timp avem nevoie să cunoaștem și paginile întunecate ale istoriei, pentru a ne trata de anumite fenomene nocive. Ne uităm la rezultatele alegerilor din România, dar și la cele ce vor urma în Moldova: este îngrozitor faptul că atâția oameni politici trivializează foametea, trivializează deportările etc., și nu sunt combătuți. Spre deosebire de istoricii de meserie, care și-au făcut destul de bine treaba, publicând studii și culegeri de documente revelatoare, literatura are mari goluri legate de ruptura din anii 1940, 1944 ș.a. Eu cred că fără a merge pe mâna ideologiei, noi, scriitorii, avem datoria să înarmăm moral națiunea.”

Expresia „să înarmăm moral națiunea”, de bună seamă, rezumă într-un mod foarte precis rolul literaturii în aceste vremuri primejdioase.