„Vicontele” – metafora unei lumi dezaxate

Realizat după traducerea în română semnată de Vlad Russo și Vlad Zografi. Regie și scenografie: Slava Sambriș.

Am reușit să văd acest spectacol sâmbătă, 14 iunie, înaintea plecării trupei de la „Luceafărul” într-un turneu în Franța și Spania cu o altă montare, de o structură complet diferită, și anume: „1946” – despre foametea organizată după război de regimul sovietic în Basarabia ocupată. Este genul acela de intervenții artistice, cu rol informativ și educativ, de care este mare nevoie atât în Estul amenințat de revenirea dictaturii rusești, cât și în Vestul confruntat cu forme mai subtile ale agresiunii și dezumanizării.

Teatrul „Luceafărul” din Chișinău are un repertoriu bogat și variat, cu spectacole după piese de autori români de pe ambele maluri ale Prutului și din străinătate. „Vicontele” lui Slava Sambriș a fost jucat într-o primă versiune în 2019, în cadrul proiectului „Night Guguță”, atunci când am putut vedea și o altă producție fulminantă: „Leons și Lena”, după Georg Büchner, realizată de Vlad Ciobanu. Din păcate, acel spectacol nu a mai avut continuitate din cauza morții premature a fratelui meu.

Pe scena de la „Luceafărul”, spectacolul „Vicontele” a avut reprezentații și pe timpul pandemiei, când spectatorii erau obligați să poarte măști și să treacă prin procedura termoscanării înainte de a intra în sala de spectacole, unde trebuiau să pună între ei un scaun distanță. Azi piesa face săli arhipline.

În căutarea... sensului pierdut

„Fiecare dintre voi are dreptate, numai ceilalți greșesc. Totdeauna. Cu o condiție: niciunul dintre voi să nu-și închipuie că este celălalt. Nu vă încredeți în afirmațiile altora! Repuneți totul în discuție! Fiți voi înșivă! Nu ascultați niciun sfat: cu excepția acestuia!”, spunea Eugène Ionesco. Spectacolul despre care vorbim ilustrează cu brio această teză despre anarhie ca șansă de afirmare.

Trei personaje principale: Vicontele (interpretat de Cătălin Lungu), Baronul (Radu Canțîr) și Cavalerul (Pavel Ermacov) stau la o masă aplecată într-o rână – o metaforă a dezechilibrului psihic –, având niște rafturi de cărți pleoștite și ele în fundal.

Par a fi niște studenți într-o mansardă dizgrațioasă. Nu au nimic coerent și consistent să-și transmită, ei se amuză. Își aruncă unul altuia întrebarea „Dar dumneata?”, și rostesc pe întrecute șiruri de sinonime, paronime și rime, se joacă de-a cuvintele – e un fel de plonjare în DEX, care de altfel prinde bine publicului mai puțin cultivat, pentru că ar putea, cu puțin noroc, să-i trezească pofta de lectură. Imens pericol în epoca tik-tokului!

Cei trei își dau frâu liber imaginației, pun la îndoială precepte, concepte, definiții, ierarhii, teorii, edificii culturale și naționale, pe scurt: contestă ordinea lumii, dar nu cu încrâncenare, ci persiflând-o, devoalându-i vidul interior drapat în veșminte pompoase. Tot ce se întâmplă ne provoacă râsul, e o catastrofă veselă: degringolada sensului, confuzia direcției, balamucul reperelor.

Rând pe rând apar în scenă personaje bizare, cu care Vicontele, Baronul și Cavalerul interacționează, amplificând absurdul și grotescul situațiilor. Marchizul (Eugen Nicov) – un ins fălos, cu plete umflate pe spate și mustăți de general austriac din Primul Război Mondial – le tot amintește de o cauză pe care trebuie să o servească, doar că cei trei nu știu despre ce vorbește (cum nici Marchizul nu mai știe motivul prezenței sale acolo). „Studenții” doar răspund din instinct autorității: se supun când sunt abordați direct de Marchiz, iar pe la spate îl maimuțăresc copios.

Apoi în camera lor intră Domnul gras (Diana Vieru), care le povestește despre familia sa numeroasă, cu o grămadă de copii hermafrodiți, fiind el – mamă și tată concomitent – mereu pe punctul să nască, spre oroarea celor trei protagoniști.

Valetul Jacquot (Ion Liulica), pătruns intempestiv, ca și ceilalți, în acea o cameră de tortură a sensului, trăiește o criză a identității. Îl servește pe conte (misteriosul conte) de cel puțin două sute de ani, încă de dinainte de revoluția de la 1789, dar nu-și mai amintește propriul nume. Spune că toată lumea îi spune „Jacquot”, deși e sigur că se numește altfel, că e victima unei teribile mistificări și, după ce mărește suspansul și tensiunea revelației așteptate, nu reușește să livreze, exasperat, decât același prenume: „Jacquot”, spre crunta dezamăgire a celor trei prieteni.

Apariția Doamnei frumoase (Maria Anton) încinge patimi, le dă speranțe celor trei, mai ales Viconelui, care pare să conducă ostilitățile în scenă, dar sfârșește în brațele Domnului gras și pleacă cu el într-o călătorie de nuntă, pe mare, din care promite să revină în calitate de... văduvă, și să-și ia de soț pe fiecare din cei trei fani ai săi nemângâiați. Aceștia, furioși, se avântă pe o ambarcațiune pe urmele amorezilor, dar o furtună îi udă din cap până-n picioare, în extazul general, al personajelor și spectatorilor.

Pura plăcere a jocului

Cum era de așteptat într-o piesă de Ionesco, actorii improvizează din plin, desenul lor scenic este haotic, căci dezordinea nu poate fi regizată, ca să fie perfectă, dezordinea trebuie să-și fie sieși mereu o surpriză.

Încă înainte de începerea reprezentației asistăm la o spargere a convenției: cei trei protagoniști – Vicontele, Baronul și Cavalerul – se plimbă prin sala de spectacole, vorbesc, glumesc, fac poze cu spectatorii. Mai intervine câte o pauză și în derularea acțiunii, când cei trei își părăsesc rolurile, vorbesc în afara „cadrului”. Totul este acceptat în teatrul de azi, doar-doar să ții publicul în priză, să nu-l lași se plictisească. Acest exces de dezinvoltură și „evadare din canoane” anulează frontiera dintre actul artistic și viață. Ideea sau codul noii paradigme este că suntem și noi, publicul, incluși în regie, facem parte din show, și adevărul e că nu ne deranjează să fim manipulați, ba chiar ne place.

Riscul unor asemenea montări libertine sunt lungimile, „burțile”, cum li se spune în literatură. Este cazul interacțiunii celor trei cu Marchizul, dar acolo, întâmplându-se la începutul piesei, nu se prea simte, în schimb în scenele cu Domnul gras, absurdul dialogului, interacțiunea bezmetică a personajelor sporește gratuitatea. Nu poți conviețui prea mult în preajma absurdului, lipsa de sens te stoarce, te vlăguiește, or timpul e prea scump, nu-l poți irosi chiar și într-o piesă de Ionesco.

Criza de identitate tratată prin teatru

Eugène Ionesco inspiră puternic teatrul basarabean, servind o necesară oglindă pentru societatea debusolată de aici. În teatru toate esențele se amestecă, produsul care se naște în alambicul alchimic este sinteza dintre ceea ce suntem și ceea ce am vrea să fim, dar nu știm cum să ajungem acolo.

Slava Sambriș a reluat „Vicontele” într-un context ce adaugă valențe suplimentare acestei piese: triumful noncomunicării, confuzia de planuri, alterarea limbajului, disonanța cognitivă, proliferarea violenței prin rețelele de socializare – acesta e profilul lumii de azi.

Ar trebui să fim mai sensibili la ce ne spune arta cu mijloacele ei alegorice și adesea brutale. După cum și creatorii se cuvine să fie atenți la convulsiile realității, pentru a crea opere care să ne facă existența mai suportabilă.