Urme greu de regăsit: germanii deportați din România în URSS

”E duminică și nu primim cerșetori”, i-a spus copilul Klaus bărbatului care stătea în ușa casei, întrebând dacă familia Fabritius locuiește acolo. ”Era îmbrăcat într-o veche mantie militară, încălțat cu un bocanc de un fel și cu unul de alt fel și ducea o ladă de lemn în mână”. E tot ce avea asupra lui bărbatul întors din deportarea în Uniunea Sovietică. Fusese unul din cei aproximativ 75.000 de etnici germani din România trimiși la așa-numita ”muncă de reconstrucție” în URSS, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. De fapt, deportați în lagăre de muncă. ”I-am putea spune chiar de purificare etnică, în termenii de astăzi”, în condițiile în care în Ungaria sau în Cehoslovacia au avut loc fenomene asemănătoare, este de părere Constantin Buchet, președintele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității.  

”Există în arhivele CNSAS un fond documentar special dedicat acestei deportări, folosit atât pentru cercetare, cât și în aplicarea legilor reparatorii pentru urmașii deportaților”, explică Buchet. Din această arhivă, CNSAS a ales să scaneze mai multe acte relevante cu care a organizat, la sediul Casei de Cultură Friedrich Schiller din București, o expoziție de documente care comemoreză împlinirea a 80 de ani de la deportarea germanilor în Uniunea Sovietică. 

Ajuns între timp la 83 de ani, Klaus Fabritius povestește că ”practic, nu există familie de etnici germani în care să nu fi existat cel puțin un membru deportat”. Lovitura, subliniază Fabritius, a fost cu atât mai grea cu cât războiul era încă în desfășurare, în ianuarie 1945, iar mulți bărbați se aflau încă pe front, astfel că deportarea a vizat foarte multe femei: ”Au fost duse fete de 18 ani, trimise direct din case în mină”.  

Lagăre, mine, sterilizare și cimitire rase  

Documentele, completează președintele CNSAS, arată că au fost deportați și oameni sub sau peste limitele de vârstă stabilite (18–30 de ani pentru femei, 17–45 pentru bărbați), precum și soți sau soții din căsătorii mixte româno-germane, în ciuda reglementărilor. A fost un abuz care a depășit cadrul juridic al Convenției de Armistițiu din septembrie 1944 și trebuie interpretat ca un ”act de ocupație”, deși, a explicat Buchet, în logica sovietică de atunci, deportarea era văzută drept o formă de despăgubire sau reparație.  

A fost un șoc psihic imens nu doar pentru aceste fete ci pentru toți oamenii complet necalificați, trimiși direct în subteran și tratați într-o primă fază ”ca niște sclavi”, în condiții extreme de muncă grea, cu accidente frecvente, cu alimentație precară și lipsă a îmbrăcăminții adecvate. A fost, spune Fabritius, ”un exercițiu de deposedare de identitate”.  

Majoritatea deportaților au ajuns în minele de cărbune din regiunea Donețk, în Ucraina de astăzi, un număr mai mic fiind trimis în minele de aur din Siberia. Se calculase că ar urma să fie nevoie de ei vreme de cinci ani. Circa 20% dintre cei deportați nu s-au mai întors, iar cimitirele în care au fost înmormântați au fost complet șterse, astfel încât nu mai există nicio urmă a trecerii lor pe acolo. ”După '90 s-au dus grupuri de supraviețuitori în locurile unde au muncit. Au recunoscut minele, au recunoscut localitățile, dar nu s-a mai găsit nici o urmă de cimitir”, povestește Fabritius.  

Deportările au început pe 6 ianuarie și au continuat toată luna. Fuseseră vizați să ajungă la munca de reconstrucție a Uniunii Sovietice distruse de al doilea Război Mondial nu doar germanii din Transilvania și Banat, ci și din Tulcea, Constanța sau Iași, nu doar persoane care avuseseră legătură cu Berlinul lui Hitler ci și militanții germani antifasciști, inclusiv membri ai Partidului Comunist. De altfel, autoritățile române, în colaborare cu sovieticii, întocmiseră deja liste detaliate ale etnicilor germani la scurt timp după întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste, mai exact, începând din septembrie 1944.  

Fabritius a mai amintit despre mărturii documentate privind sterilizarea forțată a femeilor ajunse în lagărele de muncă. ”Sovieticii nu doreau ca acestea să rămână însărcinate, deoarece gravidele nu erau apte de muncă și procedau la intervenții brutale pentru a rezolva această problemă”, a punctat Fabritius, unul dintre fondatorii, în decembrie 1989, a Forumului Democrat al Germanilor din România.  

Subiect tabu în casele deportaților  

Mulți copii au rămas pentru mulți ani fără părinți: tații erau pe front, mamele deportate, iar bunicii sau alte rude au preluat grija pentru supraviețuirea lor. Klaus și cei patru frați ai săi au avut parte de prezența și grija mamei. Ca să poată profesa mai departe, femeia a fost obligată să divorțeze de tatăl absent - cu care avea să se recăsătorească la întoarcerea din deportare. 

Când și-a întâmpinat tatăl în poarta casei din Sibiu, micul Klaus, în vârstă de 12 ani, nu prea avea cum să îl recunoască. Fusese înrolat la 29 de ani și deportat direct de pe front. Familiile rămase în urmă au trăit într-o incertitudine apăsătoare. ”În primii doi ani nu prea am știut despre el, dar după aceea mama a primit patru cărți poștale pe an, prin Crucea Roșie, cărți poștale pe care tata avea voie să scrie zece cuvinte. Unde era nu știam. Locurile nu erau precizate. Era, în orice caz, dincolo de Ural, mutat în mai multe localități. A scăpat de mină, a lucrat tot timpul în diferite uzine, ca muncitor necalificat până când, la final, a ajuns în Kazahstan, unde a construit o fabrică de zahăr, ultimul lucru pe care l-a făcut în deportare”.  

Ca și în alte familii, în casa Fabritius nu s-a povestit despre deportare, despre absența tatei. ”Nu, niciodată nu s-a povestit. Nu s-a discutat, erau într-un fel tabu, imediat după război. Căutau și să ne ferească pe noi, copiii, de nenorociri și de urmări. Dar nici între adulți nu se prea discuta. De altfel, nici măcar nu se știa foarte mult. Cei afectați, care aveau rude în deportare se mai întrebau dacă au primit vești, dacă ruda e sănătoasă, dacă cei care s-au întors au povestit ceva. În gara din Sibiu, în fiecare zi la prânz, când venea trenul de la București erau zeci de persoane care așteptau să vadă dacă vine vreunul acasă și dacă da, cine vine. Fiindcă nu se știa. Iar mulți nici nu au venit direct din deportare acasă, au mai fost ținuți în București”. 

Comemorare fără comemorați  

Această istorie a început să fie documentată abia după 1989, prin inițiativa unor istorici și membri ai Forumului Democrat al Germanilor din România. ”Unele amănunte le-am aflat după ce a venit tata. Nu multe. După întoarcere, mulți au avut și greutăți în găsirea unui loc de muncă, în recunoașterea diplomelor, a calificărilor. Nu se prea povestea despre întâmplările din deportare. Au existat și niște însemnări a lui tata, pe care le-am găsit mai târziu. Dar multe am aflat abia după 89, când au început să se deschidă arhivele și s-a deschis și lumea”, rememorează Klaus Fabritius, într-o discuție cu DW.  

Expoziția aceasta a fost deschisă în absența persoanelor care au trăit deportarea. ”Încă mai trăiesc câțiva, dar nu se mai pot deplasa. Și mai trăiesc copiii care s-au născut în deportare. Au și ei 80 și ceva de ani. Practic, nu sunt chiar deportați, dar sunt afectați de deportare, fiindcă acolo s-au născut”. Klaus Fabritius cunoaște cazul unei doamne în al cărui act de identitate a fost scris ”născută în URSS”. Bineînțeles că toată viața a fost întrebată în ce localitate din URSS, că URSS era mare. Femeia, însă, nu știe decât ”că a fost născută între”.  

O minoritate simbolică  

Dispariția graduală a minorității germane din România a început încă din perioada nazistă. Regimul lui Hitler urmărea popularea teritoriilor din Polonia ocupată cu așa-numiți Volksdeutsche, etnici germani, și a organizat primele strămutări de sași transilvăneni și șvabi bănățeni înspre aceste regiuni.  

O a doua lovitură demografică a venit prin înrolarea, pentru unii din convingere dar pentru cei mai mulți forțată, în armata germană. Conform acordului semnat în mai 1943 între Germania nazistă și regimul Antonescu, peste 60.000 de bărbați etnici germani din România au fost înrolați în Waffen-SS, diviziile militare ale SS-ului (Schutzstaffel, adică ”Eșalonul de protecție”), implicate în teroarea de stat și numeroase crime de război.  

A treia etapă a fost deportarea în Uniunea Sovietică, în ianuarie 1945, când zeci de mii de etnici germani, bărbați și femei apți de muncă, cu sau fără legătură cu regimul nazist, au fost trimiși în lagărele din URSS, sub pretextul ”reparațiilor de război”.  

Ulterior, regimul comunist a continuat marginalizarea minorității germane: confiscarea proprietăților, interdicții culturale, persecuții. Începând cu anii ’60, statul român a început ”vânzarea” sistematică a germanilor către Republica Federală Germania, în schimbul unor sume de bani.  

După 1990, căderea regimului comunist a declanșat ultimul mare val de emigrare. Rămasă fără sprijin, fără perspectivă și fără rădăcinile sociale de odinioară, comunitatea germană s-a dizolvat treptat, până la a deveni astăzi una simbolică, cu rol mai degrabă cultural și memorial decât demografic.