Ucraina: Povestea jurnalistului DW devenit voluntar pe front

Agresiunea militară a Rusiei împotriva Ucrainei nu a putut fi oprită nici prin sancţiuni internaţionale, nici prin ameninţări politice şi nici prin teama de urmări. Vladimir Putin nu a dat înapoi nici din pricina pierderilor proprii. Dimpotrivă, fiecare înfrângere pe câmpul de luptă sileşte Federaţia Rusă să caute noi posibilităţi în loc să pună capăt războiului.

În aproape trei ani am văzut cum se modifică armata rusă, cum se transformă câmpul de luptă, cum se adaptează războiului forţele noastre de apărare. Ca un organism viu care s-a trezit într-un mediu ostil. Armata ucraineană a învăţat nu doar să supravieţuiască în acest mediu, ci să-l transforme în avantajul său cu ajutorul celor mai moderne invenţii. Totuşi, nicio tehnologie nu poate înlocui ce este mai important în acest război, infanteristul, care în ciuda oboselii, durerii şi fricii ţine ferm la ţara sa.

De la puşcă la dronă

Prima misiune pe front nu se uită niciodată. Pământul se zguduie sub bocanci, aerul este sfâşiat de explozii, case în flăcări trosnesc, se aud şuierând schije de obuz care zboară în toate părţile şi urlete în depărtare. În acele clipe am trăit pentru prima dată războiul adevărat, nemilos şi haotic. Îmi aduc aminte de primele salve, scurte, sacadate, ca nişte lovituri aplicate realităţii, care au ciuruit crengile unor arbori şi metal. Mirosul de incendiu şi praf de puşcă mi-a umplut plămânii. Îl simţeam şi pe limbă. Amar, sulfuros, de parcă zeci de artificii ar fi fost lansate concomitent. Doar că nu exista nimic de sărbătorit. Era doar realitatea dură a războiului.

Prezenţa mea în armată a început într-un pluton de cercetaşi al unei brigade de desant aerian, care a eliberat regiunile Herson şi Mikolaiev şi a luptat în regiunile Doneţk şi Zaporojie. Mai întâi am luptat pentru fiecare poziţie, apoi pentru fiecare stradă şi ruină în oraşele distruse de duelurile de artilerie şi de bombardamentele aeriene.

După ce am fost rănit şi am stat câteva luni în spital am fost mutat într-o unitate de recunoaştere radioelectronică. Acum arma mea nu mai e puşca automată, ci informaţia. Cu ajutorul analizei semnalelor radio urmărim mişcările inamicului, punctele de control, dronele inamice şi mijloace de luptă electronică.

Nu s-a schimbat doar modul în care lupt în război; s-a schimbat însuşi războiul. Pe câmpul de luptă există un factor nou care este decisiv. Dronele teleghidate FPV dotate cu camere de filmat, care la începutul invaziei erau o improvizaţie dictată de împrejurări pentru compensarea lipsei de muniţie pentru artilerie, au devenit astăzi arme valoroase de mare precizie. Tranşeele, adăposturile subterane, blindatele - totul a devenit ţintă într-un fel de competiţie între piloţii care le teleghidează. Cine îl descoperă şi nimiceşte pe inamic mai întâi?

Mână în mână cu perfecţionarea dronelor a apărut problema cum pot fi ele combătute. Războiul electronic, deci capacitatea de bruiere a semnalului electronic, se perfecţionează cu o rapiditate incredibilă şi îi sileşte pe piloţii dronelor FPV să-şi schimbe zilnic frecvenţele, să amelioreze algoritmii de comunicare şi să inventeze noi metode de ghidaj. Niciun avantaj nu este de durată. Este necesară o muncă perpetuă şi grea din partea programatorilor şi inginerilor.

Limita rezistenţei omeneşti

Dar toate aceste progrese tehnice nu pot realiza ce e mai important - să regenereze puterile celor care luptă pe front într-o tensiune cumplită şi perpetuă. După trei ani de război, rotaţia unităţilor de infanterie a devenit o problemă critică pentru armata ucraineană. Soldaţii extenuaţi care s-au aflat săptămâni sau chiar luni întregi în prima linie şi care aşteaptă să fie schimbaţi, devin mai puţin vigilenţi şi le scade moralul de luptă. Lipsa somnului tulbură simţurile, corpul devine slăbit din pricina lipsei alimentelor şi apei. În astfel de momente, omul nu mai gândeşte, nu mai are capacitate de analiză. Doar continuă să funcţioneze, reacţionează la primejdii şi execută ordinele.

Soldaţii luptă luni în şir, chiar ani, fără a avea ocazia să se întoarcă la viaţa normală măcar pentru câteva zile. Chiar şi o scurtă pauză le-ar putea permite să se întoarcă mai întăriţi la război. Dar astăzi fiecare unitate gata de luptă valorează aur.

În cele mai multe segmente de front, forţele armate ale Ucrainei practică o apărare strategică, şi de aceea comandanţii nu au, pur şi simplu, dreptul să retragă pentru odihnă o parte din trupe în spatele frontului. În locul lor ar apărea un gol pe care inamicul ar încerca imediat să-l fructifice în avantajul său. Atâta timp cât războiul continuă, soldaţii rămân pe poziţiile lor, unde rezistă cu eforturi supraomeneşti.

În mod paradoxal, războiul se resimte adesea şi mai puternic în oraşele relativ paşnice din spatele frontului. Localnicii sunt nedormiţi din pricina alarmelor aeriene necontenite şi vegetează aşteptând parcă să se întâmple o tragedie dintr-o clipă în alta, fără a putea face nimic. Pe front este mai simplu, acolo totul e clar. Există un ordin, o sarcină şi un inamic. Principalul e să fii eficient, fiindcă de asta nu depinde doar propria supravieţuire, ci viteza cu care te apropii de victorie.

Forţa rezistenţei

Războiul m-a schimbat şi pe mine. Ceva abstract sau de neînţeles a devenit o sarcină cotidiană. Dar în brutala realitate există şi loc pentru mici bucurii: o cană cu ceai fierbinte după o zi istovitoare, posibilitatea de a te spăla sau câteva ore de linişte în care nu se aud explozii. O adevărată bucurie e să vezi cum dronele zădărnicesc atacuri inamice asupra fortificaţiilor noastre.

Bineînţeles că vreau să mă întorc la familie, la o viaţă paşnică, şi la ocupaţiile mele favorite, să nu mai pun niciodată mână pe lopată, să îngheţ în tranşee mustind de umezeală, să mă hrănesc cu paste făinoase instant şi să visez doar la apă caldă, o baie şi haine curate. Fiecare dintre noi e obosit, dar nu ne putem permite să ne dăm bătuţi acum. Nu avem de ales, trebuie să luptăm în continuare. Nu doar pentru noi, ci pentru camarazii căzuţi şi pentru cei care ne aşteaptă acasă. Pentru dreptul de a trăi în libertate.

Eu nu cred într-o pace rapidă, fiindcă nu văd disponibilitate pentru compromis din partea celor două tabere. De ce să pună capăt agresorul războiului, dacă are posibilitatea de a-şi continua "ofensiva furişată" cucerind tot mai multe teritorii ale Ucrainei? Rusia nu va da înapoi din proprie iniţiativă; nu poate fi stopată decât printr-o rezistenţă organizată. Numai acolo unde infanteria, dronele, tehnologia şi un spirit de luptă de neînvins acţionează împreună, inamicul nu are nicio şansă să-şi continue înaintarea.

Concomitent, orice întârziere a ajutoarelor internaţionale îi oferă inamicului şansa să-şi întărească poziţiile. Pentru toţi cei aflaţi pe front, asta este evident. Dar lupta noastră va continua în ciuda tuturor transformărilor politice şi a ezitării partenerilor străini. Chiar dacă unii politicieni de frunte ai lumii împing de pe umerii agresorului pe umerii noştri responsabilitatea pentru izbucnirea războiului, rezistenţa noastră nu va slăbi. La urma urmei, nu ne apărăm doar teritoriul, ci şi identitatea şi dreptul nostru de a avea un viitor.