UCM Reșița: Deces premeditat al unei embleme industriale?

Tribunalul București a decis deschiderea procedurii de faliment în formă generală împotriva Uzinei Constructoare de Mașini Reșița (UCM Reșița SA), potrivit unei hotărâri pronunțate pe 1 aprilie 2025. Moartea administrativă a celui mai vechi complex industrial de pe teritoriul actualei Românii, cu o istorie de peste 250 de ani în producția de utilaj greu, survine într-un context paradoxal: exact în momentul în care Uniunea Europeană investește sute de miliarde în reindustrializare și este interesată de producția de echipamente pentru energia verde și de apărare. Reșița ar fi avut toate aceste valențe.  

Cum a încetat să bată inima industriei grele  

Fondată în 1771, ceea ce este acum UCMR a fost, pe rând, inima Banatului industrializat de habsburgi, apoi simbol al modernizării României Mari, motor al electrificării din perioada comunistă. De aici a plecat prima locomotivă care a circulat pe teritoriul actualei Românii iar mai târziu altele, folosite de CFR, aici au fost construite turbinele Porților de Fier, s-au produs componente pentru transportoare blindate, platforme mobile pentru rachete, prototipuri militare și diverse alte componente pentru industria de armament, material pentru poduri sau utilaje grele. În anii '70 lucrau aici peste 8000 de angajați. Pentru comparație, anul trecut mai erau 34. 

Privatizarea din 2003 a deschis drumul decăderii. Sub directorii Adrian Chebuțiu și Adrian Preda, uzina a fost fragmentată, externalizată și împovărată de datorii. În 2011 a intrat în insolvență. Un an mai târziu, Hidroelectrica, principalul client, intra și ea în insolvență, tăind comenzile. În 2013, DNA a deschis dosare penale pentru deturnare de fonduri și evaziune, prejudiciul fiind estimat la peste 10 milioane de euro. Cei doi directori au primit condamnări cu executare.  

Următorul deceniu a fost o agonie. Administratorul judiciar Euro Insol a menținut uzina în viață tehnică, dar fără orizont strategic. În timp ce UCMR – entitatea juridică – a fost abandonată și lăsată să moară, în 2024, Hidroelectrica a preluat activele funcționale: două platforme industriale întinse pe 28 hectare, terenuri și clădiri în Reșița și Anina, o casă de cultură, o grădiniță, o fabrică de șuruburi, apartamente de serviciu și zeci de garsoniere.   

Falimentul ca strategie de afaceri  

În jurul acestui faliment apar indicii de interese economice directe. Administratorul special, Aurel Bâra, responsabil cu reprezentarea companiei în insolvență, era în același timp CEO al firmei Reșița Reductoare și Regenerabile SA (RRR). Această din urmă firmă este controlată de ICESA SA, un holding elvețian fondat și condus chiar de Adrian Chebuțiu, aceeași persoană care condusese UCMR înspre colaps. Astăzi, Chebuțiu e investitor și ”strategic advisor” la mai multe companii industriale.  

Oficial, primarul Reșiței, Ioan Popa, a salutat preluarea activelor de către Hidroelectrica, afirmând la acea vreme că aceasta va aduce ”stabilitate pe termen lung”. O prognoză, se pare, mai puțin reușită.  

În tot acest marasm nu s-a conturat nicio strategie de reconversie industrială locală și niciun efort de atragere de fonduri europene pentru retehnologizare, la fel cum nu s-a constituit vreun consorțiu universitate-industrie-administrație care să valorifice brandul UCMR. Nici Ministerul Economiei, nici cel al Energiei nu au spus vreun cuvânt despre acest faliment. Nici în trecut, nici acum.  

Busola defectă  

România nu are o strategie industrială națională coerentă, nu are centre regionale de reconversie industrială, nu are investiții strategice coordonate. Nici măcar PNRR nu poate suplini așa ceva, pentru că nu este o viziune politică industrială ci un hei-rup cu stimulente. O busolă, nu un motor. România are doar guverne succesive, care schimbă prioritățile după interese de grup.  

România a asistat, apatică, la închiderea unei părți din propria memorie industrială. Și, cumva, e bătător la ochi că acest patrimoniu reșițean este mai degrabă tentant pentru dezvoltatori imobiliari, retaileri sau investitori în infrastructură, astfel că nu poate să nu scape întrebarea dacă falimentul a fost cu adevărat un simplu eșec sau un plan întreținut.  

UCMR ar fi putut deveni un centru regional de producție pentru energie verde, un furnizor de echipamente pentru apărare, un hub industrial reconvertit, așa cum au făcut Polonia și Cehia (la Katowice sau Ostrava), Germania (în bazinul Ruhr) sau chiar învecinata Serbie (la Kragujevac sau Subotica). Polonia investește miliarde în relansarea producției de baterii sau de armament. Cehia transformă foste uzine în huburi industriale curate. România închide.  

Soarta UCMR pare nu doar o lipsă de viziune, ci o dezertare dintr-un efort istoric european. Nu este unica situație în care în România au lipsit o politică industrială coerentă, transparență în administrarea patrimoniului public, vigilența statului pe diversele sale paliere și curajul de a reinventa în locul abandonului. UCMR a murit nu atât din cauze naturale, cât din complicități, tăceri și interese suprapuse.