„Ne-am pierdut ca societate reflexul fricii care e salvator”

Bogdan CREŢU este prof. univ. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi. Timp de nouă ani (2013-2022), a fost directorul Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iași și redactor-şef al revistei „Timpul” (2021-2023). Este, de asemenea, autorul a opt volume de critică literară şi al romanelor „Cornul inorogului”, „Nichita. Poetul ca şi soldatul” şi „Mai puţin decât dragostea”. Pentru romanul „Mai puţin decât dragostea” (Polirom, 2023), Bogdan Creţu a primit Premiul Pen România în 2024 și a fost inclus, luna aceasta, pe lista scurtă a nominalizaţilor la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură.

Am stat de vorbă cu Bogdan Creţu despre „Mai puţin decât dragostea”, un roman despre (ne)iubire, care nu este însă doar despre o poveste de dragoste – ca atâtea altele – în contextul regimului comunist, despre relaţia tensionată pe care o are cu ceea ce scrie, relaţie pe care o simte ca pe o intimitate reprimată, despre faptul că, aşa cum spune el, nu ştie să povestească fericirea. Dar am discutat şi despre ce înseamnă pentru el Constanţa, oraşul copilăriei şi-al adolescenţei sale: înseamnă acasă, mare, vacanţă, nostalgie. Atunci când (re)vine aici, caută mai ales locuri, nu oameni, aceştia din urmă rămaşi în sertarele inimii şi-ale memoriei. De asemenea, am vorbit despre ceea ce el consideră că este o problemă a României actuale, anume „cultura amneziei”, pentru că am uitat de unde am pornit şi nu mai ştim să apreciem ce am câştigat în ultimele decenii, nu mai recunoaștem răul care se poate insinua în societate.

Pentru că în „Mai puţin decât dragostea” scrie că „să fii fericit nu e atât de uşor. Oamenii ştiu să sufere, dar nu să fie fericiţi. Nu i-a învăţat nimeni. Pentru suferinţă te pregăteşte viaţa. Pentru fericire eşti mereu începător” l-am întrebat dacă se recunoaşte în ceea ce spune „vocea povestitorului”: „Da, sunt mereu începător, dacă nu chiar repetent”.

Ada CODĂU: Cum a fost să „locuiţi” – timp de câteva luni, în care l-aţi scris – într-un roman care descrie atât de intens comunismul, cu tot ce a avut regimul mai greu de suportat, de la frici care au înghiţit, au anulat vieţi, până la teroare şi traversarea unor tipologii umane absolut sinistre, groteşti, aşa cum este „domnul Iacoban”, torţionarul care n-a putut iubi niciodată?

Bogdan CREŢU: A fost bine! Pentru mine, partea cea mai intensă a literaturii este scrisul propriu-zis. Când el mă împinge în zone inconfortabile din punct de vedere etic, caut să fiu pregătit și să răspund provocării. Nu cred că literatura trebuie să fie mereu blândă, să ne confirme, să ne motiveze, să ne mângâie, să ne dezmierde. Este poate și mai important să ne oblige să reacționăm la numite situații ori personaje și afectiv, și moral, să ne implice, să ne contrarieze, de ce nu, să ne șocheze. Toate astea ne formează și ne aduc mai aproape de potențialul nostru. Prin urmare, nu caut povești drăguțe, călâi, vandabile.

Pe de altă parte, nu poți scrie despre ceea ce nu cunoști. Sau, mă rog, poți, dar ratezi, impostura se vede imediat. Nu cred că experiența celor aproape cinci decenii de comunism a fost digerată ficțional. Nici vorbă s-o fi „epuizat”. Ficțiunea poate fi o depoziție, își poate răpi pentru câteva ore cititorul și-l poate transporta în lumile alea întunecate. Îi poate stârni oroarea, frica, repulsia, dar și speranța ori încrederea că răul poate fi depășit. Aveam aproape 12 ani când a căzut comunismul, am cunoscut direct anii ’80, nu a fost nevoie să mi-i imaginez. Știu ce înseamnă suspiciunea, umilința, știu cum arătau cozile la alimentele de bază, cum funcționau rețelele de pile și relații, știu cum era să ți se demoleze casa și să fi mutat într-un loc total străin. Și un copil putea percepe astfel de lucruri, chiar dacă nu avea o gândire politică. Restul se învață din cărți.

Când scriu proză, lectura mea e diferită, caut detaliile care au potențial epic, vânez situații-cheie, îmi intensific imaginația, mă mut în lumile alea. Domnul Iacoban, torționarul devenit mare ștab și, ulterior, om de afaceri prosper, n-a trebuit inventat. El există, este un inoxidabil, e printre oamenii de succes ai tranziției. Confruntarea cu astfel de specimene tipologice e interesantă, nu le poți scrie din afară, cu mefiență, ești obligat să intri în lumea lor, în sufletul lor (da, îl au!), în mintea lor, în conștiința lor (și pe-asta o au). Am învățat multe locuind, cum spui, câteva luni în labirintul ăla sordid, sumbru, dar și plin de viață care a fost comunismul. Pentru că în totalitarism viața nu se suspendă, e poate mai intensă decât în lumile libere: se iubește, se nasc copii, se construiesc relații, se creează ierarhii de putere, se găsesc strategii de supraviețuire, se redimensionează grilele etice și tot așa. Pentru un prozator, e un uriaș teren de investigație, cu o condiție: să renunțe la prejudecăți. Logica literaturii nu este logica noastră de zi cu zi. Ceea ce-n viață e firesc, în literatură poate fi banal sau kitsch, ceea ce-n proză e intens, în viață poate fi de prost gust.

„Nu pot scrie decât dintr-o stare tensionată, când dau totul, când pot intra cu totul în lumea textului, când mă pot muta în personaje”

Ada CODĂU: Cum definiţi dumneavoastră „Mai puţin decât dragostea”? În ce măsură este un roman despre comunism, în ce măsură este un roman despre (ne)iubire şi în ce măsură este romanul unei poveşti de dragoste care doar începe să se deruleze pe fundalul regimului comunist? Cum vă raportaţi la roman?

Bogdan CREŢU: Nu mă pricep la propria literatură. Ce știu e că am vrut să scriu un roman de dragoste. Am pornit de la raportul disproporționat dintre Sara și Vlad: ea – plină de viață, dogorind, el – fragil, nesigur pe el. Nu mi-a fost greu să-l fac. Tăntălău, bleg am fost și eu în tinerețe, pe dinăuntru așa sunt și acum, deși compensez după caz, prin bonomie, verbiaj sau chiar aroganță. Mă fascinează timiditatea, stângăcia, iubesc gafeurii, oamenii nesiguri pe ei – un timid vede lumea altfel, tulbură contururile, de-asta sunt tipologii interesante, necesare. Dar n-a fost după cum am pornit eu la drum, ci după voința personajelor. A trebuit să arunc între ele ceva teribil, pentru că în cărți ne plictisesc poveștile de amor fără șicane. Nu știu să povestesc fericirea. Dar mă fascinează unele teme. Cum se râde în totalitarism? (Aici foarte bun este Kundera, care a hașurat seducător subiectul în unele romane, la nivel eseistic ce e drept. Magistral e însă Hrabal, care nu a speculat subțire și fin, ci a stârnit hohote prin scrisul său: un om care știe să râdă pe mai multe voci nu mai poate fi manipulat.) Cum se iubește în totalitarism? Ei bine, sunt convins că altfel decât în democrație (nu știm s-o definim fără rest, dar resimțim când e atacată, dezechilibrată). Poate să fie mai intensă, mai apropiată de disperare, să compenseze mai multe frustrări, neîmpliniri, frici. Sau dimpotrivă, poate să fie superficială, suspicioasă, brutală, înăbușită, politizată. Erotismul e, într-un regim opresiv, diferit, inhibat, în unele cazuri aproape ilicit (deci mai intens). Nu avem standarde, literatura poate imagina orice. Personajele mele încep ca adolescenți, au idealismul ăla pe care-l pierdem ulterior, chiar dacă ni-l putem clona prin pasiuni, artă, credință, sport, orice ne mai apropie de propriile limite. Și când ceva se pune între ele, când ceva amenință dragostea lor halucinantă, reacționează feroce, o apără. Dar asta e naivitate, nici măcar dragostea nu poate supraviețui în afara lumii reale, care e inevitabil politică. Așa că am problematizat folosindu-mă de personaje. Nu rezum, să citească fiecare pentru el. Ce vreau să adaug e că romanul meu nu e doar unul despre comunism. Povestea de după revoluție e la fel de crâncenă și mi s-a impus de la sine.

Citiți interviul integral pe Presshub.ro.