Ucrainencele își caută fiii, bărbații, tații

În cei peste trei ani de la începutul invaziei ruse la scară largă, în Ucraina a luat naștere cea mai mare mișcare a femeilor din istoria țării. Mame, soții, fiice, surori, bunici, mătuși și logodnice caută cu miile soldați care au fost luați prizonieri de forțele ruse sau sunt dați dispăruți. Femeile s-au organizat în asociații sau grupuri informale, care cooperează între ele.

Schimburile de prizonieri sunt supuse unui secret strict. Jurnaliștii nu sunt informați nici despre momentul exact, nici despre locul unde au loc. Nici măcar spitalul în care sunt duși pentru investigații medicale ucrainenii eliberați de Rusia nu este menționat. Cu toate acestea, într-o dimineață la sfârșitul lunii mai, câteva sute de civili s-au adunat în curtea unei clinici din Cernihiv, așteptând sosirea autobuzelor de la granița ucraineano-rusă.

Pensionara Nadija din Hmelnyțkîi nu a lipsit de la niciun schimb de prizonieri de mai bine de un an. Fiul ei, Oleksandr Koroliuk, în vârstă de 41 de ani, a dispărut în februarie 2023 pe frontul de la Bahmut. „Caut și sper”, spune femeia, ținând în mână mai multe fotografii. Toate femeile prezente au la ele poze cu fii, soți, tați sau logodnici. Toate vor ca imaginile lor să apară la televizor sau în ziare.

Familiile speră la eliberări

Întregi familii caută adăpost la umbra merilor din curtea clinicii. Se grupează după brigăzile de luptă sau după numerele închisorilor rusești în care sunt deținuți cei dragi. Steagurile Brigăzii 36 de Infanterie Marină se remarcă de la distanță. Peste 1300 de membri ai acestei brigăzi au fost luați prizonieri la Mariupol și așteaptă un schimb de patru ani.

În tot acest timp, Olha Handschala din orașul Uman a reușit să-i trimită fiului ei de 34 de ani, Jewhen, o singură scrisoare. Nu a primit niciun răspuns. Este al patrulea schimb de prizonieri la care participă. „Vin să-mi susțin soldații. Și poate întâlnesc pe cineva care l-a văzut pe fiul meu în lagăr. Cineva care să-mi spună cum se simte și unde se află.”

Valentyna Otşeretna din Șmerynka își caută fiul, Nasar. Acesta, în vârstă de 36 de ani, este dat dispărut din aprilie 2022. Mama nu vrea să renunțe la speranță, deoarece soldați ai garnizoanei din Mariupol, care au fost anterior eliberați, au spus că l-au recunoscut în lagăre. „Am anunțat centrul de coordonare. Ei au contactat un bărbat care l-a văzut și acesta a confirmat totul. Cu toate acestea, Nasar este în continuare considerat dispărut”, se plânge Otşeretna.

Câteva zeci de femei, venite împreună cu autobuzul din regiunea Sumî, stau chiar lângă bariera pusă de poliție. Dincolo de ea se află o zonă separată a curții, unde urmează să ajungă autobuzele cu prizonierii eliberați. Pe afișul celei mai tinere femei, pe nume Switlana, sunt desenate tatuajele vizibile ale logodnicului ei, Oleh Halușka. Soldatul Gardei Naționale din brigada Kara-Dag a dispărut în urmă cu un an pe frontul din regiunea Zaporojie. „Poate că cineva a văzut aceste tatuaje”, spune ea.

Sosirea celor eliberați ar trebui să aibă un aer festiv. Reprezentanții centrului de coordonare pentru prizonierii de război explică răbdători cum trebuie întâmpinați soldații, pentru ce trebuie să li se mulțumească și ce întrebări să fie evitate pentru a nu le provoca stres. Dar asta nu reușește întotdeauna.

Pe cei câțiva metri de la autobuz până la clădire, prizonierii sunt asaltați de nume de soldați, brigăzi și închisori. Li se înmânează numeroase fotografii. Doar câțiva dintre bărbați se opresc ca să caute cunoscuți, să răspundă la întrebări sau să vorbească cu jurnaliștii. „E foarte greu, sunt atâtea chipuri”, zâmbește Jurij din Brigada 36 de Infanterie Marină și dispare pe holul clinicii cu un teanc de fotografii în mână.

Rudele îndeplinesc un rol important

În ciuda tuturor dificultăților, rudele soldaților, dar și Centrul de Coordonare pentru Prizonierii de Război, consideră că aceste întâlniri sunt importante. „Din august anul trecut, aici au loc adevărate pelerinaje. Chiar dacă ele nu aduc întotdeauna rezultate concrete pentru rude, cei care se întorc acasă văd cât de mult sunt iubiți”, spune Petro Jazenko, purtătorul de cuvânt al centrului.

Tot rudele sunt cele care reușesc să identifice soldați în videoclipuri rusești neclare. Unul dintre cele mai mari canale de Telegram dedicate celor găsiți sau luați prizonieri are aproape 122.000 de abonați. Zilnic sunt publicate acolo zeci de nume și chipuri noi. Cu cât o persoană este identificată mai devreme în fotografii, cu atât mai repede poate începe procedura de schimb, subliniază Jazenko.

Câte persoane din Ucraina se află în captivitate sau sunt date dispărute nu este dezvăluit de autoritățile ucrainene. Proiectul UALosses, care se bazează pe surse publice, a listat până la sfârșitul lunii mai peste 6000 de prizonieri de război identificați pe nume. Potrivit centrului de coordonare, numărul prizonierilor neidentificați din Rusia este însă în scădere constantă.

Aproape 65.000 de persoane sunt date dispărute. Cei mai mulți probabil nu se vor mai întoarce niciodată acasă. Dar nimeni nu vrea să renunțe la speranță. Tocmai de aceea, prezența rudelor la schimburile de prizonieri este necesară, consideră Jazenko de la Centrul de Coordonare: „Le oferă oamenilor un sprijin emoțional”.

"Vreau să fac bine și să fiu o rază de speranță"

Între schimburile de prizonieri, activiștii din cadrul asociațiilor au mult de lucru – întâlniri cu Centrul de Coordonare, slujbe comemorative și ceremonii de omagiere, dezveliri de plăci memoriale și participări la conferințe. „Vreau să fac bine și să fiu o rază de speranță pentru familii, ca să le reamintesc că nu sunt uitate”, spune Kateryna Muslova, fiica marinarului luat prizonier la Mariupol, Oleh Muslov. Fundația caritabilă pe care o conduce – „Heart in Action” – se ocupă atât de lobby internațional pentru eliberarea prizonierilor, cât și de sprijinirea familiilor acestora în obținerea ajutoarelor de stat.

Centrul de Coordonare colaborează constant cu peste 150 de organizații civice și inițiative private formate din rude ale prizonierilor de război. „Ne bucurăm când familiile se unesc și se organizează, pentru că astfel pot obține mai ușor răspunsuri la întrebările comune”, explică Jazenko.

Totuși, cooperarea nu este întotdeauna constructivă. Purtătorul de cuvânt al Centrului de Coordonare critică unele asociații: acestea ar cădea în plasa provocărilor rusești sau a escrocilor, ar divulga date confidențiale sau ar organiza proteste, acuzând apoi centrul de ineficiență, spune Jazenko. „Fiecare schimb de prizonieri reușit atrage după sine un val de nemulțumire din partea celor ale căror rude nu au fost încă găsite sau eliberate.”