„Nihil” – un film despre păcat și ispășire

Cunoscut regizor de teatru și film basarabean, director artistic al companiei „Teatrul fără nume” din Chișinău, profesor de Arta Actorului la Institutul Internațional de Film de la Paris, Mihai Țărnă a fost mereu tentat să „urce” problematica umană spre exemplaritatea unor situații mitice, ancestrale, care să dăinuie, care să dea creațiilor sale – că e spectacol sau film – o forță de impact deosebită. Mesajul trebuie să vibreze în mintea spectatorilor, consideră regizorul, indiferent de condiția lor socială, de limbă, religie și convingeri de orice fel.

Este a treia lucrare cinematografică a lui Mihai Țărnă. Prima a fost scurtmetrajul „Reziliența” (2016), despre prigoana preoților de-a lungul veacurilor și credința poporului în valori sacre. A urmat „...ogma” (2023), am avut prilejul să scriu despre acest film – o poveste despre prăbușirea unei comunități ajunsă, după lungi suferințe, la belșug și îndestulare, dar care își pierde reperele spirituale și-i ostracizează pe cei mai buni dintre ai săi, purtătorii de frumusețe și bunătate.

Scurtmetrajul „Nihil” este o parabolă despre ispită și păcat, despre puterea de a rezista răului înveșmântat în straie sclipitoare. Și aici autorul ne invită la o meditație asupra slăbiciunilor omenești, privite dintr-o perspectivă atemporală.

În toate cele trei filme producător și inspirator este părintele Sergiu Curnic – un preot atras de puterea artei, de capacitatea acesteia de a vorbi și transmite mesaje transfiguratoare sau „hristice”, dacă vreți. Pentru că rolul artei e să deranjeze, să pună întrebări incomode, nu să alimenteze mulțumirea noastră de sine.

Diavolul în biserică

O biserică de lemn, în stil maramureșean, în vremuri crâncene – cele de azi și dintotdeauna. Asistăm la o slujbă religioasă, în care preotul (interpretat chiar de părintele Curnic) nu oficiază, ci trece printre enoriași, „lunecă”, ai zice, printre ei, observă, își veghează „turma” păstorită, îi susține pe cei îndurerați, sleiți de puteri, oameni în vârstă care se roagă, aprind lumânări și-și plâng o pierdere de familie prematură (așa pare). Părintele are o privire atentă, prevenitoare, plină de compasiune, dar care deodată se înăsprește, se încruntă, devine bănuitoare, la vederea unui mirean tocmai intrat în sfântul lăcaș.

Noul venit ține să se distingă din masa cetățenilor cucernici. E blond cârlionțat, îmbrăcat în haine deschise la culoare, o cicatrice adâncă îi brăzdează obrazul, dar mai ales poartă pe un deget un inel cu o piatră prețioasă, strălucind indecent în acel interior auster, traversat de invocații și cântări liturgice. Intrusul are o privire ironică, rebelă, provocatoare.

E diavolul („întruchipat” de Mihai Țărnă, actorul). Diavolul e în biserică, e unul dintre enoriași, niciodată nu vei ști cine e, cum să te ferești de el, de unde apare. Își alege victima – pe omul dispus să-l primească, să se lase sedus, să iasă din schemă.

Diavolul se ivește de după cruce, aidoma șarpelui biblic. Nu-l sperie Sfântul Duh, a venit să corupă sufletele adunate în fața icoanelor afumate. Inelul de pe deget îți ia ochii, îți e cu neputință să i te sustragi – e mai atrăgător decât abstinența, decât caznele și canoanele la care te supune religia, decât efortul de a corespunde unor dogme, reguli, prescripții de conduită în numele promisei salvări a sufletului („o iluzie”, spune stăpânul acestei lumi: „treceți de partea mea și veți avea tot ce doriți!”).

Și reușește. Un bărbat și o femeie – cuplul adamic – sunt corupți chiar acolo, în biserică. Femeia, slabă de fire, cedează prima. Inelul o farmecă, îi paralizează voința. Bărbatul dreptcredincios (cum altfel?) încearcă să o înduplece, să o țină lângă el („nu eu, Doamne – ea, Eva!”), dar zadarnic. Va ceda și el aceleiași ispite. Încercarea sa de a răscumpăra căderea femeii și a sa proprie imită sacrificiul cristic prin cuiul înfipt în mână – pedeapsă și mântuire.

„Nu luăm nimic cu noi”

...spune genericul filmului, citat din Scripturi. Orice bogăție materială este înșelătoare și compromițătoare.

Titlul peliculei lui Mihai Țărnă vine din cunoscuta apoftegmă „Nihil sine Deo/Nimic fără Dumnezeu”, dar, ca și la „...ogma/dogma”, nu e rostită până la capăt, spectatorul este invitat să completeze expresia, să reflecteze, să decidă el însuși ce contează cu adevărat pentru el, cât este dispus să plătească.

E un film mut – doar mimică, mișcare și coruri gregoriene în fundal. Concentrat în doar 22 de minute, privindu-l ai senzația că timpul se dilată, își abrogă limitele fizice, iese din matcă. O demonstrație a relativității acestei lumi, în care spiritul primează asupra materiei și nu invers, cum ne asigurau materialiștii comuniști.

Cred că sursa de emoție, mărturisită de mai mulți spectatori la premiera filmului, provine din tensiunea uriașă pe care o generează. Cuvintele sunt de prisos, totul s-a spus demult, totul s-a trăit, dar revine și se reia, obsesiv, cu fiecare generație, la fiecare spirală a istoriei. În fiece om se face încercarea binelui și răului, iar biruința luminii nu e garantată, e doar una din posibilități.

O spovedanie cinematografică

Mihai Țărnă are o predilecție pentru „tăcere”, pentru semnificațiile ei încărcate de sens, pentru ceea ce ascunde și pentru ceea ce promite. Pariază pe imagine, lasă privirea, corpul, gestul, chipul să vorbească, și am putea invoca drept dovadă a acestei viziuni estetice și profesiuni de credință spectacolul-omagiu adus lui Shakespeare: „Și restul e tăcere”, pe care l-a montat acum câțiva ani la „Teatrul fără nume”.

„Am făcut o rugăciune pentru frumusețea și bunătatea lumii”, spune regizorul Mihai Țărnă despre filmul său. „Nihil” recuperează speranța, vrea să transmită un mesaj optimist.

În final, preotul rămâne singur cu un copil-înger, îl poartă pe umăr, salvând inocența și speranța că lumea aceasta mai are șansa unei alegeri corecte. Dar... e un final-clișeu, moralizator, și nu știu dacă mai vrem confirmări artistice ale unor precepte comode și previzibile.

I-aș provoca apetitul lui Mihai Țărnă pentru mit și pentru întrebări care tulbură, sugerându-i să se gândească la parabola „fiului risipitor”, în care nu se știe de partea cui e câștigul spiritual: al fratelui mai mare, rămas reazem sigur pentru tatăl său, ori al fratelui mai mic, alungat, plecat în lume, pentru a testa condiția umană până la ultima consecință. Căci nu pentru răsplata cu „vițelul cel mai gras” s-a aruncat în bulboană.