Crimele NSU în Germania: ”De ce a trebuit să moară bunicul?”
10 septembrie 2025
În urmă cu 25 de ani începea seria crimelor comise de teroriștii de dreapta autointitulați ”Subterana Național-Socialistă” (Nationalsozialistischer Untergrund - NSU), îndreptate împotriva unor comercianți cu origini turce sau grecești. Crimele săvârșite în toată Germania cu aceeași armă au rămas ani de zile neelucidate. Anchetatorii s-au concentrat asupra victimelor și a familiilor acestora. Prima crimă a fost atacul asupra florarului Enver Şimşek, în septembrie 2000, la Nürnberg.
DW: Doamnă Kubaşık, a opta victimă a fost tatăl dumneavoastră, Mehmet Kubaşık, ucis pe 4 aprilie 2006 în chioșcul său din Dortmund. Cum vă simțiți astăzi?
Gamze Kubaşık: Crima împotriva tatălui meu mă va însoți până la moartea mea, la fel și durerea pierderii lui. Dar eu lupt pentru tatăl meu. O voi face până când tatăl meu, familia mea și toate celelalte familii vor primi dreptate.
Părinții dumneavoastră, o familie de aleviți kurzi, au fugit împreună cu dumneavoastră din Turcia în Germania. Frații dumneavoastră s-au născut la Dortmund. Ce fel de om era tatăl dumneavoastră?
Tatăl meu era un tip plin de umor, de aceea era și foarte iubit de oamenii de aici. Când mergeam prin oraș cu el aveam senzația că toată lumea îl cunoaște, pentru că era mereu salutat și îmbrățișat. Asta mă făcea extrem de mândră.
Și era fan Borussia Dortmund. Când juca Dortmund spunea mereu: ”Astăzi joacă patria.”
Împreună cu prietena dumneavoastră Semiya Şimşek, care avea doar 14 ani când tatăl ei a fost ucis, ați scris o carte pentru tineri despre crime și experiențele voastre: ”Durerea noastră este puterea noastră. Neonaziștii ne-au ucis tații”. De ce această carte?
Fac muncă de educație civică, merg în școli, unde vorbesc despre uciderea tatălui meu, despre NSU, crimele lor și acuzațiile false împotriva familiilor noastre. Elevele și elevii știu foarte puțin despre victime iar asta m-a întristat.
Pentru mine era important ca tinerii să știe: a fost una dintre crimele cele mai grave din țara noastră. Vreau să atrag atenția că oricui i se poate întâmpla, iar și iar. Există puține materiale educaționale, școlile abia predau ceva despre NSU.
Ce trăiți în cadrul turneului de lecturi?
Este minunat să aud oameni care spun că nu au citit niciodată o carte atât de puternică, care vorbesc despre emoția intensă pe care au simțit-o. Am vrut ca cititorii să simtă ce am trăit noi atunci: durere, pierdere, tristețe, dar și lupta pe care am dus-o.
Cum s-a purtat poliția cu dumneavoastră?
A fost cea mai grea perioadă din viața mea. În ziua de după crima împotriva tatălui meu am fost luați de poliție. Am fost despărțită de mama mea și interogată. Au urmat întrebări dacă tatăl meu consuma droguri sau dacă vindea droguri tinerilor, dacă avea legături cu mafia. Am stat acolo șapte ore. Singurul lucru pe care l-am putut spune a fost: ”Nu, tatăl meu nu ar face niciodată așa ceva”.
Mama mea a plâns îngrozitor. I s-au pus aceleași întrebări și i s-au făcut aceleași insinuări, dar și altele: poate tatăl meu ar fi avut o relație cu o altă femeie, mama ar fi aflat și ar fi fost ea vinovată de crimă!
Vecinii și alții au crezut că tatăl meu vindea droguri adolescenților. Am fost înjurată pe stradă: să pățesc și eu la fel ca și copiii pe care tatăl meu i-ar fi otrăvit cu droguri. Oamenii treceau pe trotuarul opus când ne vedeau. Multe dintre prietenele mele nu mai aveau voie să vorbească cu mine.
Tatăl dumneavoastră a fost a opta victimă, două zile mai târziu a fost ucis, la Kassel, Halit Yozgat. Cum ați luptat împotriva acestor suspiciuni false?
La Kassel, familia Yozgat a organizat o demonstrație. Atunci a început lupta, așa că am organizat și la Dortmund o demonstrație, pentru că oamenii vorbeau urât despre noi.
La un moment dat a fost atât de rău pentru mine, încât timp de un an nu am ieșit din apartament, nici măcar din camera mea. A trebuit să renunț la școală. Sprijinul pe care îl așteptam nu a venit nici înainte de demonstrații, nici după.
Abia în 2011 a ieșit la iveală teroarea NSU: doi neonaziști au fost găsiți morți într-o rulotă în flăcări, iar complicea lor a trimis un video cinic de revendicare cu fotografiile victimelor. Era clar că fusese vorba de crime rasiste. Cum v-ați simțit?
Am fost foarte, foarte ușurată. Am aflat cine sunt ucigașii tatălui meu. Toți anii aceștia am purtat cu mine o greutate enormă. În acea zi am simțit că povara s-a îndepărtat și pot sta din nou dreaptă.
Desigur, a fost și multă furie, pentru că, la fel ca toate celelalte familii, mama mea spusese de la început că ar putea fi naziști cei care l-au ucis pe soțul ei. Mama Semiyei spusese și ea asta poliției, la fel și toate celelalte familii. Știm asta din dosare. Nu am fost luați în serios ani la rând.
Cum priviți procesul NSU de la München?
Înainte de proces am avut o ceremonie comemorativă cu doamna Merkel, cancelarul federal de atunci. Am primit promisiunea că faptele vor fi elucidate pe deplin.
Am mers la München cu speranța că vom primi răspunsuri la multele întrebări deschise. Din păcate, sunt întrebări care mă frământă și astăzi: s-ar fi putut preveni crima împotriva tatălui meu? Au existat și alți complici sau susținători la Dortmund, care sunt în continuare în libertate?
Cât de în siguranță vă simțiți astăzi?
Germania este patria mea, Dortmund este casa mea. Pentru că am prieteni, familie și oameni minunați în jurul meu, care mă sprijină, pot spune că mă simt în siguranță în societatea din Dortmund, alături de care trăiesc.
Dar simt o neliniște atunci când sunt singură pe drum și mă gândesc: ai putea întâlni pe cineva care a fost părtaș la uciderea tatălui tău, care poate a ajutat asasinii.
Principala acuzată în procesul NSU, Beate Zschäpe, condamnată la închisoare pe viață, a fost inclusă într-un program pentru ieșirea din scena neonazistă. Împreună cu două fiice ale altor victime ați inițiat o petiție împotriva acestui demers. De ce?
A fost una dintre acele palme peste obraz pe care a trebuit să le îndurăm ani de-a rândul. Am inițiat petiția ca să spunem că nu este corect. Mama mea și cu mine ne numărăm printre puținii care au urmărit procesul pe parcursul celor cinci ani. În tot acest timp nu am văzut nicio urmă de remușcare, niciun gest, nicio scuză, niciun cuvânt. Și nici mai târziu, din închisoare.
Știm că a fost sprijinită de scena de extremă dreapta, că a avut contacte. Este evident că profită de programul de deradicalizare doar ca să iasă mai repede din închisoare.
Ce temeri vă provoacă atentatele de extremă dreapta din Germania, precum cel de la Hanau, sau succesele electorale ale AfD, partid parțial de extremă dreapta?
Virajul spre dreapta din țara noastră este foarte vizibil. După crimele NSU am spus: atât timp cât nu se întâmplă nimic la nivel politic, vor avea loc și alte atentate. Nu vrem ca o altă familie să mai treacă prin ceea ce am trăit noi. Mama mea a spus asta la fiecare întâlnire în parlament, cu președintele federal sau cu cancelarul.
În ce privește atentatul de la Hanau, durerea mea, totul a revenit, de parcă ar fi fost vorba de tatăl meu, de parcă aș fi retrăit totul, această traumă. Când a fost asasinat Walter Lübcke a fost cutremurător și am fost foarte furioasă.
Fiul dumneavoastră poartă numele bunicului său, Mehmet. Cum i-ați spus ce i s-a întâmplat bunicului?
Toți anii aceștia am crezut că sunt pregătită. Dar când fiul meu Mehmet a întrebat: ”Ce s-a întâmplat cu bunicul meu?”, nu am fost în stare să-i explic. Atunci s-a ocupat soțul meu.
Astăzi pot să vorbesc cu fiul meu despre acest subiect. Copilul întreabă ce fel de persoană era tatăl meu, dar și despre crimă. Nu înțelege și nu poate accepta.
Pentru mine este frumos că îl are pe tatăl meu în inimă, deși nu l-a cunoscut niciodată. Este mândru că îi poartă numele. Participă la evenimentele comemorative, la festivalul copiilor ”Mehmet Kubaşık” și la competiția de fotbal ”Mehmet Kubaşık” pentru copii și adolescenți.
Mi-a spus: ”Mamă, titlul cărții voastre vi se potrivește foarte bine. «Durerea noastră este puterea noastră»: tu ai o durere imensă în tine pentru că ți-a fost ucis tatăl, dar atunci când vorbești cu oamenii despre bunicul meu, îți ascunzi lacrimile și devii foarte puternică”.
I-ați spus fiului dumneavoastră, când a întrebat de ce a fost ucis bunicul său: pentru că arăta altfel. Ce v-a răspuns?
”Dar de ce? Bunicul meu era așa de frumos”. Atunci trebuie să găsești o explicație, pentru că un copil nu poate înțelege această ură a naziștilor, că cineva este ucis doar pentru că arată altfel sau are alt nume. Eu nu am o explicație pentru asta.
Ce vă doriți astăzi?
NSU nu a fost un caz izolat. Acest viraj spre dreapta din țara noastră este o problemă foarte mare. Trebuie să fim uniți, să nu ne lăsăm dezbinați, asta le spun mereu tinerilor când întreabă: ”Ce trebuie să facem?”. Toți avem o responsabilitate. Asta înseamnă și să mergem la vot și să nu dăm șansa acelui partid să ne divizeze societatea.
Ce vă dă speranță?
Astăzi nu mai sunt singură. Merg la evenimente, la discuții, vizitez școli. Am speranță atunci când văd în ochii elevilor că povestea mea a ajuns la ei. Că înțeleg și vor să schimbe ceva.