„Mama” – un spectacol-traumă la Teatrul „Luceafărul”

În căutarea unor piese „tari”, regizorii basarabeni optează tot mai frecvent pentru creația unor autori străini, dramaturgi din spațiul post-sovietic, ruși sau ucraineni, a căror preocupare pentru dramele și obsesiile unei lumi intrate în criză, după prăbușirea vechii ordini a „fericirii obligatorii”, se cuplează cu experiența și sensibilitatea concetățenilor noștri.

Vorbim despre o lume în derivă, incapabilă să-și găsească echilibrul, valorile, o etică a muncii și a relațiilor interumane. Aici speranța coexistă cu disperarea, elanul schimbării cu o descurajantă lipsă de soluții. Resurecția așteptată pare un vis irealizabil pentru majoritatea personajelor care populează acest imens lagăr rămas fără paznici, care este fosta Uniunea Sovietică.

Dramaturgi ruși în exil

Emigrarea intelectualilor ruși cu vederi liberale este un fenomen larg răspândit. Ivan Vîrîpayev, bunăoară, un dramaturg stabilit în Polonia, scrie piese jucate cu mult succes pe scene europene, inclusiv în spațiul românesc. Având în vedere abordările sale nonconformiste, n-ar fi avut nicio șansă în țara sa de origine. Ar fi fost interzis.

O autoare din aceeași categorie este și Asya Voloșina, care a părăsit Rusia imediat după începerea invaziei lui Putin în Ucraina. Unul din spectacolele de rezistență ale actualei stagiuni la Teatrul „Luceafărul” din Chișinău este „Mama” – o montare realizată de Dumitru Acriș, după o piesă a fugarei Asya Voloșina, care știe despre ce vorbește.

Conflictul generațiilor

Avem un conflict de familie cu trei-patru femei și doi bărbați. Bunica (Paulina Zavtoni – o venerabilă actriță a teatrului basarabean) este o bătrână nostalgică, veterană a muncii, poartă ostentativ niște medalii/tinichele sovietice, e mereu oțărâtă și, pentru conformitate, mai scapă câte-o înjurătură în rusește.

Mama (Vitalia Grigoriu) e bolnavă de cancer, știe că nu mai are mult și-i cere soțului ei să aibă grijă de fetița lor de cinci anișori, să o ferească de adevărurile dure ale vieții și să-i vorbească cu drag despre ea, pe când Tatăl (Victor Triboi) este o victimă a tranziției. Moartea soției l-a încrâncenat, nimic nu mai are sens pentru el, a ajuns să se disprețuiască.

Fiica Olia, jucată de Maria Anton, tot ea și protagonista piesei, va crește mare și va resimți dureros lipsa mamei, cu care va purta în imaginație lungi dialoguri compensatorii.

Irina Vacarciuc este terapeuta Mamei și apoi a Oliei – le pune întrebări incomode, neliniștitoare, invitându-le la introspecție.

Ion Liulica îl joacă pe un tânăr poet și romancier cu care se va căsători Olia. E un tip orgolios (ca toți scriitorii), trăiește din speranța gloriei și a unor viitoare onorarii. Amorul lor pare sincer, romantic, cu ieșiri la cinema și plimbări sub clar de lună...

Personajele poartă o luptă surdă între ele. Bunica îi ține nepoatei sale, Olia, predici despre binefacerile puterii sovietice și blamează noile timpuri dezmățate, în care nu mai există respect, ordine, grijă pentru oameni. În măreața Uniune Sovietică toți cetățenii aveau de muncă, un țel, construiau viitorul luminos. „Nimeni nu umbla alandala, nu se drogau ca acum, eram uniți, entuziaști...” și alte bla-bla-uri de genul ăsta. Olia o contrazice, comunismul e tot ce poate fi mai străin de elanul ei rebel și libertin.

Tatăl e un tip dezabuzat. Nu-i ține isonul mamei sale veterane, dar își deplânge viața ratată. Tot ce-i dorește fetei sale e să plece din țara asta, să nu aibă aceeași soartă. O iubește, în felul său cam dur, abraziv, și-i vorbește despre perfidia bărbaților, care au – toți, fără excepție! – un singur lucru în minte cu privire la femei. Din păcate, avertismentul său nu o va putea feri pe Olia de o experiență traumatizantă – violul.

Tatăl Oliei se confruntă cu poetul, iubitul acesteia. Tânărului nu-i plac întrebările care i se pun: despre meserie, despre sursele sale de venit. Prezumptivul socru intuiește că are de a face cu un pierde-vară, care vrea să profite de fiica lui. Olia își apără iubitul, îl justifică, dar va sfârși să-i dea dreptate tatălui ei, pentru că mariajul o va înstrăina de poet și nici măcar copilul pe care și-l dorește acesta (mai puțin ea) nu poate repara o relație din capul locului defectă, forțată.

Un destin de familie

Un fir roșu, cum se spune, leagă femeile din piesă: bunica, mama și nepoata. Fiecare reprezintă o imagine a eșecului, fiecare își va dezvălui vulnerabilitatea. Ruinată de vârstă și boli, ajunsă în cărucior, Bunica își va lepăda discursul pro-sovietic, ca pe o haină de împrumut, și-și va mărturisi propria dramă de femeie: a avut cinci avorturi, înainte de a o fi născut pe mama Oliei, care la rândul ei va povesti despre cum e să fii o soție abuzată, căreia i se refuză dreptul de a dispune de corpul ei.

Maria Anton, în rolul Oliei, realizează o partitură de mare consum fizic și emoțional, dovedind disponibilități remarcabile ca actriță. Replicile și monologurile ei nervoase, bulversante, amintesc traiectoria de viață a precursoarelor sale: speranțele și revoltele genuine ale adolescenței, trauma violului (noaptea, venind acasă în mașina unui necunoscut), tensiunile cu tatăl ei, din ce în ce mai apatic și mai înstrăinat (ca dovadă, el va respinge avansurile unei văduve – jucată de Dorina Tătaru – care va încerca să se insinueze în orgolioasa-i solitudine; întâmplător, tot acești actori formează cuplul refulat din piesa „Flori de mină” a lui Székely Csaba, montat de Slava Sambriș), apoi ruptura de poet – un alt abuzator – și, la final, travaliul unei nașteri care anunță reproducerea aceluiași ciclu al maternității damnate.

Conceptul regizoral

Dumitru Acriș a ales o formulă de regie minimalistă, fără decor, doar cu niște draperii negre și spoturi de lumină care traversează scena în funcție de mișcarea personajelor și de evoluția subiectului. Sus, în partea superioară a cortinei, sunt proiectate chipuri feminine: o fetiță ingenuă, care poate fi oricare dintre cele trei femei mature, urmează Fiica, Mama și Bunica, într-un fel de șirag al devenirii în suferință.

Actorii execută un desen cubist, se deplasează de la un colț spre celălalt al scenei și încremenesc cu privirile fixate într-un punct indefinit. Situații în care replicile se încalecă, bărbații și femeile își adresează aceleași reproșuri, cu vocabular identic, sugerând că, deși generațiile se succed, nimic nu se schimbă, războiul sexelor și confruntarea generațiilor formează o catastrofă societală, în care singură soluție rămâne... impulsul vital, continuitatea: după atâtea drame și sfâșieri, după nenumărate naufragii individuale, atât timp cât instinctul de reproducere al speciei funcționează, umanitatea are o șansă.

Spectacolul „Mama” reprezintă un coctail de patimi și tensiuni concentrate, presărate cu limbaj licențios, cum e în vogă azi cam pe toate scenele de teatru. Dezinhibarea este potențată de originea rusească a autoarei, vine, în chip ironic, aș zice, ca ceva firesc și necesar. Nu mai avem rețineri pudice, ne-am debarasat de complexe, ne-am eliberat!

La căderea cortinei nu am zărit niciun loc liber în sală, foarte mulți tineri în public. Lumea e dornică de teatru, simte nevoia să se regăsească în jocul actorilor, în subiectele puse în scenă, să-și verifice dilemele și sentimentele. E o tradiție pe care actuala trupă de la „Luceafărul”, condusă de Slava Sambriș, o duce mai departe, cu o energie reînnoită.