Lavinia Branişte: Ce este Europa

Cele două tururi ale alegerilor prezidențiale mă prind într-o rezidență de creație, la Vila Golescu din Câmpulung Muscel. E o rezidență de o lună, alături de doi alți colegi scriitori. Sunt anxioasă și dorm prost – e drept și că în împrejurimi sunt câini care latră noaptea –, dar un localnic pus pe șotii îmi spune că nu de la câini, ci de la fantoma domnișoarei Golescu, ultima moștenitoare a familiei, care a murit, la începutul anilor 2000, chiar în camera în care m-am instalat eu. Mare parte din mobila familiei s-a păstrat, iar bărbatul nu e sigur că patul nu e același ca al domnișoarei. Mă uit la el pe toate părțile și decid că e un pat nou, deși scârțâie îngrozitor, ca toată casa. 

În cameră am un portret al Regelui Mihai și vreo două icoane. Regele mă duce cu gândul la clipul unui comediant și la câteva meme, nu am o altă reprezentare a lui. Mă întreb dacă pentru cineva din generația mea o fi rămas mai mult de atât din povestea regelui. 

Orașul e cuprins de o tristețe iremediabilă. Fostă capitală, fost nod comercial, cu o bogăție arhitecturală impresionantă, e acum în semi-paragină, cu case vechi și impunătoare imposibil de întreținut, legat de capitala București de o cale ferată fantomatică – un tren regional care nu circulă în toate zilele săptămânii, merge încet și pe unele porțiuni un pic într-o parte. Locurile de aici invită și ele la povești cu fantome: fostul moșier căruia îi aparținea terenul spitalului de pneumoftiziologie, mireasa moartă în ziua nunții, în cinstea căreia familia a ridicat biserica Flămânda sau ale noastre domnișoare Golescu. În plus, fiind atât de aproape de pădure, chiar pe strada noastră, atras de stupii unui vecin, a coborât în oraș, în primele zile ale șederii noastre aici, un urs. Au sunat alertele în creierii nopții de mai multe ori. 

O altă dimensiune, o altă vibrație. 

Am ajuns aici într-un moment tensionat în societate, în pragul alegerilor, la șase luni după scrutinul anulat anul trecut de Curtea Constituțională. Șase luni de incertitudine, epuizante. 

Detașarea de bula mea îmi dă stări ciudate. Întâmplător, primărița acestui oraș a intrat în turul al doilea al alegerilor anulate de anul trecut. Eram pregătită s-o votez cu două mâini pe ea, adică împotriva celuilalt, dar acum merg pe stradă și-i reproșez lucruri: toți câinii fără stăpân, toate felinarele în plus, toate fantomele. Și continui să mă minunez cum a trecut istoria pe lângă această femeie și în același timp cât de contextual e totul. Acum, la alegerile reluate, primărița a ieșit pe locul 5, cu 2,7 %.  

Între cele două tururi, are loc o sigură dezbatere televizată între cei doi finaliști. Ne adunăm în sufrageria vilei, la parter, facem foc cu lemne în soba de teracotă și, înfofoliți, în fotolii, ne uităm în direct pe un laptop la cele patru ore de dezbatere. Avem scaunele lipite, ca să putem vedea bine pe ecranul mic. Avem băuturi și chipsuri, ne uităm ca la meci, avem emoții, comentăm. E momentul de vârf al socializării între noi, scriitorii, la vilă. Mă simt dintr-odată foarte apropiată de colegii mei, pe care nu-i știam dinainte decât de pe net. Se recreează efectul de bulă. O ușoară senzație de siguranță, doar în seara asta, aici, lângă sobă. Aplaudăm la câte un răspuns „corect”. Politica e entertainment, polarizarea un model de business. 

La 9 fix încep să latre câinii, e ora lor. 

Însă ursul, hărțuit de autoritățile care încearcă să-l captureze pentru a-l reloca, s-a făcut nevăzut. E și el o memă. Este URSS. Orice spunem despre el poate fi descifrat în mai multe feluri. Aproape ne-a intrat în curte, dar n-a intrat. 

Am avut un moment în care m-am întrebat totuși dacă ar putea urca scările din vilă.  

N-am mai fost niciodată în viața mea atât de stresată în legătură cu viitorul țării, înainte de un tur de scrutin. În 2000, celălalt moment din istoria noastră recentă în care un candidat de extremă dreapta a intrat în turul doi, eram adolescentă și nu aveam încă drept de vot. Nu-mi dau seama ce au simțit părinții noștri atunci, care erau riscurile, dar în mod cert Europa nu era o miză în sensul în care a fost acum. 

Răsuflăm ușurați după turul al doilea. Măcar relația cu Europa rămâne cum o știam, însă povara economică ce urmează generează în continuare îngrijorare, dacă nu chiar spaimă. Rămânem într-un model politic ce adâncește inegalitățile sociale, sărăcia, excluziunea socială, rămânem cu taxe mari pe muncă, un stat incapabil să colecteze, politicieni în marea lor majoritate incompetenți și aroganți, care au uitat de mult că ei trebuie să lucreze pentru oameni, nu împotriva lor. Rămânem cu această clasă politică care a generat în ultimii ani atâta susținere pentru extrema dreaptă, uneori la propriu. 

Unul dintre colegii mei e un poet din Chișinău. Am dat interviuri pentru blogul librăriei care ne oferă bursa și acum văd pe o rețea de socializare un reel din interviul lui – este întrebat ce e România pentru el. Și el spune „România pentru mine e o familie într-o mașină care-și duce copiii la mare... România e accesul la informații, accesul la o identitate.”  

Eu n-am fost întrebată în interviu ce este România pentru mine. 

Dar câțiva jurnaliști străini m-au întrebat în perioada aceasta ce este Europa și am ezitat să răspund. 

Nu-mi dau seama ce simte colegul meu când e întrebat ce e pentru el România (deși mie, ca locuitor al țării, mi-a făcut plăcere să-l ascult răspunzând), dar când sunt întrebată ce este Europa mie mi se pare că se așteaptă de la mine un soi de recunoștință, iar asta îmi creează un ușor disconfort. 

Tot ce știu acum e că suntem la marginea Europei și rezistăm și deocamdată e tot ce contează. 

În Câmpulung sunt mai multe baze militare. Un alt localnic care face naveta spre București spune că vede frecvent pe autostradă tancuri și echipamente de armată. Noi nu auzim de astea la știri ca să nu ne alarmeze, dar eu le văd, e multă mișcare pe aici, zice el. De asemenea, are propria teorie despre faptul că semnalul la internet a fost foarte slab în perioada alegerilor, iar după turul al doilea a redevenit brusc foarte bun. Am fost atacați, dar noi nu știm. 

Tancuri am văzut și eu pe autostradă acum câteva zile. Și e drept că internetul n-a fost bun. 

Doar că după atâta manipulare și dezinformare, atâta efort să judec corect, să verific informații și surse, rezultatul e că nu mai am încredere în ce văd și în ce aud, nu mai am încredere deloc în propriile mele judecăți. 

Am capul gol și în același timp greu, mi-e imposibil să scriu acest text, n-am încredere în nimic din ce-aș putea spune. Câteodată realitatea îmi pare o halucinație a unei IA. 

Cum pot să știu ce este Europa, dacă nu mai știu ce este realitatea? Dacă nu mai am încredere în niciunul dintre cei care-mi vorbesc. Dacă tot ce este intermediat de un ecran e fals. Dacă tot ce scriu în cele mai private documente și chaturi hrănește o mașină care se va întoarce împotriva mea? 

Dacă-mi permiteți, voi încheia răspunzând la întrebarea dvs. „Ce este Europa” cu un mic fragment din romanul meu recent publicat. Este povestea unei femei care pleacă în Europa la muncă înainte de 2007, iar acum, după douăzeci de ani, iese la pensie și revine în România. O las pe naratoarea cărții să răspundă în numele protagonistei:  

„Ce este Europa?  

E câmpul cu eoliene de lângă Nickelsdorf, la granița Ungariei cu Austria, în dimineața zilei de 24 octombrie 2002, după ce au fost treziți și li s-au adunat pașapoartele teanc la punctul de trecerea a frontierei. Primul peisaj văzut în afara țării. 

Europa sunt două aeroporturi, cel de aici și cel de acasă, și avionul ciclam cu care merge între ele, mereu pe scaunul din mijloc, fiindcă nu se îndură să mai dea șase euro ca să stea la culoar sau doișpe euro ca să stea mai în față. E voucherul de patru euro pentru cafea în aeroport când întârzierea e mai mare de trei ore. 

E moneda cu capul bucălat al regelui, sunt bancnotele cu poduri și porți, e cursul valutar la care trebuie să fie în permanență atentă. 

Europa e când dai ceasul înapoi cu o oră. Când Paștele vine mai repede cu o săptămână. 

Este OAMI, oficiul pentru mărci înregistrate și opere orfane, în clădirea de sticlă a Uniunii, cu aerul ei de Bruxelles. Sunt casele câtorva angajați unde Sofia mergea la curățenie cu ora și dintre care doi erau români. Acolo, în casele lor, a avut primul vis de carieră pentru Robert, la OAMI, după care s-a recalibrat imediat și a visat să-i lase băiatului propriul ei loc de muncă. 

E bordelul din camping, din parcela ei și de la recepție, unde zilnic cineva are ceva de reclamat ținând la gură un telefon cu Google translate.  

E viața încremenită acum douăzeci de ani, când avea copil mic și un părinte în putere, care în noaptea revelionului 2007 au ieșit în oraș la artificii și s-au pozat cu capul în siluetele de carton care celebrau aderarea – o celebrare firavă, în centru, la primărie. Nu era nimeni singur în cartoanele alea, personajele erau în cupluri și în grupuri.  

Dacă erai singur era absurd să sărbătorești.” (Camping, Polirom, 2025)