Iliescu: o tranziție eșuată ”voit și planificat”

Ion Iliescu ”a întruchipat, ca nimeni altul, eșecul persistent al tranziției de la dictatură la democrație”, scrie ziarul elvețian de limbă germană Neue Zürcher Zeitung, într-un articol dedicat celui care a fost de trei ori, după căderea regimului ceaușist, președintele României. ”Acest eșec nu a fost rezultatul greșelilor și deficiențelor. A fost voit și planificat”.  

Puntea peste tranziție a nomenclaturii  

Despre schimbarea de regim din România anului 1989, cotidianul Neue Zürcher Zeitung pare lămurit: ”Înlăturarea lui Ceaușescu a fost mai întâi o revoltă populară, care apoi, preluată de garda a doua a conducerii comuniste, a fost dusă până la capăt ca o lovitură de stat”. De aici intervine rolul lui Ion Iliescu, de arhitect al noului sistem care a permis continuitatea sub o fațadă democratică a vechii elite comuniste și a cărei influență, notează analiza-necrolog semnată de jurnalistul Andreas Ernst, încă persistă în România.  

Povestea acestei tranziții românești neterminate continuă să se vândă bine în presa occidentală, motiv pentru care autorul articolului reia episodul intrării, ”în aplauzele funcționarilor regimului înlăturat, prezenți în studiou”, a - de fapt - mai degrabă necunoscutului Ion Iliescu, proiectat întregii națiuni în transmisiunea specială în direct a revoluției televizate la postul tv de la București, singura din țară, de altfel.   

A fost o ”lovitură de forță (...) care le-a permis zecilor de mii de persoane să-și continue carierele sub noi auspicii și să formeze rețele care funcționează până astăzi”. Pentru aceasta, noul guvern provizoriu instalat la București avea nevoie de legitimitate și a ales să provoace violențele soldate cu 942 din cele 1104 victime ale Revoluției, ucise ”abia după fuga lui Ceaușescu”. Pus sub acuzare în 2018, la 88 de ani, după ani de investigații, i s-a imputat că a creat conștient o ”psihoză de război civil” care provocat luptele sângeroase. Asta, pe lângă mineriade. ”Nu a ajuns niciodată în fața unui judecător și nici nu a arătat vreo remușcare”, constată ziarul elvețian.   

Frontul Salvării Naționale, partidul fondat de Iliescu, a fost ”un refugiu pentru foști funcționari comuniști, angajați ai serviciului secret Securitate și directori decăzuți ai întreprinderilor de stat” și ”a dus la putere trei președinți și șapte prim-miniștri proveniți din aparatul de funcționari”, motiv pentru care, crede NZZ, multe din adevărurile despre istoria dictaturii au rămas până astăzi în întuneric. Nu surprinde, așadar, că știrea funeraliilor de stat ”a fost primită cu reacții controversate în opinia publică”, cum își încheie articolul ziarul de la Zürich.  

”Setea de răzbunare” și ”judecata finală a istoriei”  

Un ferpar dedicat ”primului președinte liber ales al României” apare și în ziarul berlinez apropiat cercurilor ecologiste tageszeitung (taz). Ca și în cazul articolului din NZZ, textul semnat de William Totok în taz amintește despre studiile la Moscova ale lui Iliescu, despre ascensiunea prin structurile tineretului comunist, acuzațiile de intelectualism și marginalizarea sa din ierarhia ceaușistă - înainte de reapariția la Revoluție.   

Publicația berlineză constată, cu rigoarea unei analize asumate de la distanță, ”ura dreptei cu tendințe fascistoide” care ”trece dincolo de moarte” și ”îl descrie pe Ion Iliescu drept descendentul unui bunic evreu și fiul unui țigan bulgar”. Dar, scrie Totok, există și o dreaptă neoliberală care îl vede drept ”criminal bolșevic”. Ferindu-se de condamnări frontale, autorul - originar din Banat - presupune că ”odată cu moartea lui, setea de răzbunare a adversarilor săi se va estompa. Judecata finală asupra lui Iliescu rămâne în sarcina istoriei”.