Germania şi Consiliul de Securitate ONU

O nouă temeritate, alimentată de finalul războiului rece şi de reunificarea consecutivă a statelor germane postbelice animă clasa politică germană, determinând-o să încerce tot mai insistent să obţină recunoaşterea internaţională a rolului din ce în ce mai important pe care-l joacă pe diverse meridiane Republica Federală. Intr-adevăr, ponderea Germaniei a sporit sensibil în lume, Berlinul asumându-şi în ultimii ani numeroase misiuni internaţionale de pace legate, simultan, de poveri financiare suplimentare pentru contribuabilii germani. Ceea ce a amplificat şi revendicarea tot mai stăruitoare a Berlinului de a obţine în fine accesul la clubul select al statelor dispunînd în prezent de un mandat permanent în forul suprem al organizaţiei mondiale.

Momentul ales pentru lansarea ofensivei diplomatice germane pare favorabil. Secretarul general al Naţiunilor Unite, Kofi Annan, dă semne că intenţionează să abordeze în mod serios de mult solicitata reformă a organizaţiei mondiale. Annan a instituit în acest scop o comisie de experţi care urmează să-şi elaboreze propunerile până la începutul lunii decembrie. Iar Germania speră să nu rămână cu mâinile goale de pe urma acestor sugestii, deşi, nota bene, din comisie nu face parte nici un singur german.

Cu toate acestea, Berlinul ar face bine să nu piardă din vedere realităţile.

Fiindcă ar echivala cu o minune, dacă Republica Federală şi-ar adjudeca majoritatea necesară obţinerii unui mandat permanent în Consiliul de Securitate. Intru realizarea acestui ţel, Germania ar trebui să convingă nu numai două treimi din statele membre ale ONU, ci şi pe cei 5 membri permanenţi actuali. Or, Berlinul nu dispune de atuurile necesare, oricât de energic ar atrage atenţia asupra angajamentului german în lume. La urma urmei, mandatul permanent nu se acordă precum un ordin de merit. In chestiune e de fapt puterea. Iar puterea de care se bucură cei 5 mari rezidă în dreptul lor de veto.

Nu de azi de ieri, rezoluţiile forului suprem al organizaţiei mondiale sunt îndulcite sistematic şi-şi pierd ca atare impactul necesar, din pricina ameninţărilor cu blocarea lor prin veto din partea unuia sau altuia din statele care dispun de un mandat permanent. SUA, Rusia, Marea Britanie, Franţa sau China s-au blocat reciproc în numeroase instanţe, conflictele din Irak, Cecenia sau litigiul israeliano-arab livrând doar câteva din exemplele cele mai concludente în acest domeniu. Includerea în cercul celor 5 a unei noi puteri cu drept de veto (oricât de paşnică ar fi aceasta) n-ar face decît să sporească disensiunile şi sforăriile. Ne mai vorbind de lipsa de tragere de inimă a americanilor şi britanicilor de a admite printre puterile cu drept de veto încă o ţară care s-a opus făţiş şi virulent campaniei irakiene.

Incât a început să se discute o virtuală extindere a Consiliului de Securitate prin cooptarea ca membri permanenţi a unor state, cărora să nu li se acorde simultan şi un drept de veto. Caz în care s-ar putea include în acest cerc nu doar Germania, ci de plidă şi Japonia – ţară situată după Statele Unite ale Americii pe locul doi pe lista celor mai importanţi finanţatori ai Naţiunilor Unite. Posibil ar fi şi accesul, dezirabil, al unor state latino-americane sau africane. Fiindcă nu puţini deplâng faptul că actuala compoziţie a Consiliului reflectă în continuare spiritul încheiatului război rece.

Pe de altă parte însă, tocmai argumentul favorizînd introducerea în forul suprem a unor ţări în curs de dezvoltare sau mediu dezvoltate pledează împotriva dorinţei germane. Deloc de mirare că numărul statelor susţinând ambiţiile Republicii Federale e mai degrabă limitat. Doar o amplă extindere a Consiliului ar oferi o şansă autentică Germaniei, pe când optimismul unor state din lumea a treia, precum India, Brazilia sau Nigeria, care speră toate să fie cooptate e, dimpotrivă, net mai întemeiat decât al oricărei ţări europene.