Disidenţa poetică a României

Doisprezece disidenţi ai Europei întemniţate în lagărul comunist vorbesc despre anul 1989 dar şi, la fel de important, despre ce a urmat după. Alături de Lech Walesa sau Zhelyu Zhelev îi puteţi asculta pe românii Ana Blandiana şi Radu Filipescu.

Cu toţii răspund la întrebarea „A meritat?”. Au meritat toate zbaterile şi pericolele prin care aceşti oameni au trecut? A meritat să-ţi rişti viaţa pentru libertate, o noţiune devenită astăzi atât de discutabilă?

De la disidenţă la guvern

Remarcabilă este diferenţa dintre destinele disidenţilor intervievaţi.

Polonezul Tadeusz Mazowiecki a devenit primul premier necomunist al Europei de est, slovacul Jan Carnogursky a deţinut vreme de patru ani portofoliul justiţiei în guvernul slovac iar semnatarul apelului la solidaritate cu Carta 77, maghiarul Ferencz Köszeg, a fost aproape un deceniu parlamentar în Ungaria eliberată.

Traseul celor doi români, Radu Filipescu şi Ana Blandiana, are însă mult mai puţine tangenţe cu viaţa politică sau cu actul guvernării decât în cazul colegilor lor de disidenţă din Polonia, Cehia sau Ungaria.

După 1989, guvernele din centrul Europei au fost mult mai accesibile liderilor opoziţiei anti-comuniste decât a fost cazul în România. Este poate şi o explicaţie a evoluţiei diferite şi speciale a României faţă de grupul celorlalte ţări fost comuniste.

Lustraţia şi arhivele: un eşec generalizat?

Aplicarea legii lustraţiei şi dezmembrarea aparatului represiv al statului comunist au avut destine diferite în ţările est-europene. Încă din 1991, în fosta Republică Democrată Germană a început să acţioneze comisia Gauck însărcinată cu gestionarea arhivelor STASI şi cu împiedicarea folosirii abuzive a dosarelor ei.

Doar în estul Germaniei experimentul a reuşit în mod incontestabil. În Polonia, acuzele de colaborare cu securitatea au devenit o obişnuită armă politică, Lech Walesa însuşi fiind acuzat în anul 2000 de colaborare.

În Cehia se adopta, în 1993, o lege prin care partidul comunist era declarat o organizaţie criminală, dar fără un efect practic notabil. Dosarele poliţiei secrete cehoslovace au fost în schimb folosite si ele, din plin, în lupta politică din noul stat democrat.

Ceea ce a lipsit adesea au fost legile şi instituţiile care să se bucure de o amplă autoritate în materie de elucidare a cazurilor de securişti şi informatori.

Cazul României ne este destul de bine cunoscut. Dezvăluirile Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii au clarificat anumite destine si traiectorii, au dărâmat mituri, cum a fost cazul Bălăceanu-Stolnici, sau au tăiat cariere politice promiţătoare, exemplul Monei Muscă.

Foşti demnitari de stat ai Republicii Socialiste România, precum Ion Iliescu, au condus în schimb nestingheriţi ţara, fiind succedaţi de alţi membri, de rang inferior, ai structurilor PCR, cum este Traian Băsescu.

Notabil este însă că lustraţia şi utilizarea echitabilă a arhivelor secrete ale comunismului pare să fi fost un eşec în mai toate ţările fost comuniste, cu excepţia RDG.

Oricum, spre deosebire de colegii lor polonezi sau cehi, disidenţilor români le-a lipsit exerciţiul de a conduce: fie un sindicat, fie o simplă grupare de protest. Acesta este unul dintre motivele pentru care eliminarea lor de la masa puterii a fost atât de facilă.

Autor: Vlad Mixich
Redactor: Petre Iancu