De ce n-ar trebui să o uităm pe Lena Constante

Totul pentru o vină inexistentă. 

O femeie bătută și schingiuită fără milă, lăsată în izolare, pedepsită imediat dacă vorbea fie și singură. Este probabil cea mai dură experiență carcerală feminină din istoria comunismului autohton.

Lena Constante (1909-2005), absolventă de arte, e arestată la 41 de ani doar fiindcă lucra împreună cu scenografa Elena Pătrășcanu la Țăndărică, primul teatru de păpuși din România, pe care cele două abia îl fondaseră. Lena Constante proiecta și făcea acolo păpuși din paie și cârpe. Apolitică, intrată în cercurile politice de stânga din anturajul soților Pătrășcanu, pe Lena Constante o va costa 12 ani din viață această apropiere. Lucrețiu Pătrășcanu, provenit din burghezia autohtonă bine situată, avocat cu un doctorat făcut la Leipzig, intelectual cu idealuri generoase devenit după al Doilea Război Mondial, ministru al Justiției se lasă atras în cursa proceselor staliniste pe care le inițiază, înainte de a deveni victima lor în 1948, când este arestat sub acuzația de naționalism burghez, șovinism, trădare. Pentru condamnarea lui la moarte în 1954, în cel mai lung proces stalinist de acest fel, anchetatorii au fost nevoiți să inventeze probe și mărturii mincinoase stoarse de la prietenii familiei Pătrășcanu prin tortură. De fapt, noua conducere a Partidului Comunist, în special Dej, urmărea eliminarea unui potențial rival.

Lena Constante a  fost acuzată în acest proces de trădare de patrie, de spionaj și de naționalism burghez, iar anchetatorii s-au străduit să demonstreze că era vinovată. Totul pe baza unui scenariu livrat de Belu Zilber, prieten bun al lui Pătrășcanu, care tot în închisoare a inventat o poveste în care Lena Constante și viitorul său soț Harry Brauner ar fi fost spioni. Lucrețiu Pătrășcanu a rezistat eroic torturilor și nu a recunoscut nimic din șirul acuzațiilor fabricate, dar Lena Constante a cedat în cele din urmă și a ispășit vinile născocite de Zilber, descoperit în anii 1930 ca fiind spion sovietic și pe care nu îl iartă, mai ales că după 1990 descoperă regia grotescă pe care a folosit-o pentru a-și scăpa lui pielea, sacrificându-i pe toți ceilalți.

În volumele ei despre chinurile îndurate în închisorile comuniste prin care a fost târâtă - Evadarea tăcută.3000 de zile în închisorile din Romania

şi Evadarea imposibilă, București, Humanitas, 2023 - Lena Constante vorbește permanent despre cele trei elemente constante ale terorii, pe scurt cei 3 F, cum îi numește ea: frica, foamea, frigul. Dincolo de ele erau, însă multe instrumente folosite împotriva femeilor, bătăile, izolarea, mersul continuu ore întregi, umilirea continuă. Autoarea se întreabă adesea de ce paznicii, bărbați sau femei, căutau cu atâta înverșunare să le prindă în culpă, mai ales că „femeia dormind pentru a-și uita foamea, ghemuită într-un colț al celulei” sau „ușoarele bătăi în perete” erau păcate care puteau fi trecute cu vederea. Ce explicații găsește Lena Constante pentru paznicii nemiloși: „îi îmbăta pe unii putința de a ne tutui, înjura, pedepsi, fără nicio teamă de răspundere”, „complexul de inferioritate și frica”, apoi paznicilor „le era și lor, permanent frică” de colegii lor informatori, mai era și „fanatismul militant al neofiților comunismului”, care nu se ocupau cu marxismul, ci doar puneau în practică lupta de clasă, prin chinuirea femeilor ajunse în închisorile politice.

Într-una din descrierile aflate în Evadarea tăcută, trei paznici și șeful lor intră peste ea și o obligă să se așeze în genunchi în pat: „Nu de-a lungul patului, ci de-a curmezișul. Picioarele să atârne în afara patului. Cu fața întoarsă spre perete. Îmi scot pantofii. Mă așez în genunchi. Nu-i mai văd. Inima mă înjunghie tare. De frică. În spatele meu se urzește ceva îngrozitor. Împotriva mea. O să-mi facă ceva? Ce-o să-mi facă? Aud un zgomot ca de stofă mototolită. Un zgomot metalic. Vocea șefului. Să nu strig. Mi-a spus să nu strig. Mă vor bate iar? Nu înțeleg. Aud niște plesnituri scurte. Tăind aerul. O plesnitură, două, trei. Durere. Durere. Unul dintre paznici mă biciuiește. Tălpile picioarelor. Cu toată puterea. Tălpile picioarelor. Cu centironul de piele. Din piele groasă. Cu cataramă mare de metal. Cu centironul său îmi biciuie tălpile picioarelor. Șocuri de durere. Valuri de durere. Corpul îmi zvâcnește. Ceilalți doi paznici îmi apucă umerii. Unul la dreapta. Altul la stânga. Mă mențin cu toată puterea lor. Asta este tot. Mă așază pe pat. Acum îi pot privi. Pe toți patru. Pot să mă uit la cel care tocmai acum își încinge centironul. Cum îi închide catarama. Să-i văd fața acoperită de sudoare. Roșie. Chipul beat. Să-i aud respirația gâfâindă. Paznicul pleacă. Șeful vorbește“

Evadarea tăcută este despre cei opt ani de izolare totală, în care Lena Constante pentru a nu se pierde pe sine scria în gând poezii și piese de teatru, își povestea cărțile pe care le-a citit înainte și mai ales încerca să țină cont de timpul care trece. În singurătatea ei absolută, se conectează cu alte femei din celulele din jur prin morse. Așa află unele despre altele și chiar reușesc să prevină pedepse îngrozitoare. Legionare, evreice, comuniste, simpatizante de stânga sau de dreapta, femeile reușesc să se solidarizeze și să se ajute în liniștea absolută în care fuseseră aruncate la izolare. 

 Evadarea imposibilă este, însă, despre conviețuirea ei cu alte femei, un răstimp în care nu a mai putut evada în gândurile ei, pentru că rareori se întrerupea zumzetul șoaptelor colegelor ei. Evadarea în sine nu mai era posibilă, dar Lena Constante le ajuta pe celelalte să evadeze în imaginație rememorând pentru ele romane, inventând povești, reușind să le scoată ore în șir din negura în care se aflau. Dar „a vorbi mult timp cu burta goală este foarte obositor. Obositoare era și zgândărirea minții, pentru a-ți aminti cărți demult citite și uitate”. Nu sunt omise în volumele ei de memorii amănuntele amare și lipsurile mari: „Iarna trecută nu am avut ciorapi. Ieșeam în curte, pentru plimbarea de câteva minute, în picioarele goale”, „Batistă nu am. Nici perie de dinți. Nici pastă”, „Pachetul meu e aproape gol. Un ștergar, câteva bucățele de cârpă, grijuliu spălate, găsite la suprafața lăzilor de gunoi. Un pieptene de fabricație artizanală, opera mea. Opt bucățele de nuiele rupte din mătură și implantate într-un dreptunghi de săpun”. Lena Constante are în cele două volume episoade importante despre suroritatea carcerală, despre loialitățile din închisoare care nu pot fi reproduse în afară: „O spun mereu. Niciodată, în viața liberă, nu am avut parte de atâta sinceră prietenie”

Lunga mărturie a Lenei Constantenu este despre ea, ci despre închisorile comuniste, despre absurditatea unor vremuri care nu trebuie uitate, despre necesitatea memoriei. Ce a rămas după atâta suferință, „ce rămășiță ascunsă în adâncul inimilor a  izbutit să nu se usuce și nici să înghețe în anotimpurile de secetă și îngheț ale comunismului?”: „Vocea conștiinței? Înăbușită. Morala părinților? Pașoptism. Dragostea de țară? Naționalism șovin. Religia? Superstiție. Munca? Bună pentru proști. Bunătatea? Prostie. Politețea? Ipocrizie.” Cu această impresie a plecat dintre noi Lena Constante, într-o vreme când o parte dintre călăii ei erau încă în viață, protejați de un sistem care refuza să se schimbe.