Cum să nu alegem un autocrat: Georgescu vs Erdoğan

În interviul acordat DW, Necdet Çelik explică o parte din resorturile sociale care au dus la ascensiunea lui Recep Tayyip Erdoğan și care ar fi asemănările cu creșterea lui Călin Georgescu în România. Jurnalistul turc vorbește atât despre o clasă politică axată pe propriile interese, cât și despre excesele Curții Constituționale și ale instituțiilor de forță din Turcia, ale căror decizii au avut efecte inverse și l-au propulsat pe Erdoğan la putere.

DW: Recep Tayyip Erdoğan a fost ales ca primar al Istanbulului în 1994 cu 25% din voturi, dar ulterior i-au fost deschise mai multe dosare penale, circa 20, iar în 1999 a fost trimis la închisoare după ce, într-un discurs, a citit o poezie pe jumătate patriotică, pe jumătate religioasă, sub acuzația că periclitează secularismul. Există vreo similitudine între ascensiunea actualului președinte al Turciei bazată pe victimizare și ce se întâmplă în România cu radicalul Călin Georgescu?

Necdet Celik: Există într-adevăr ceva similar în ascensiunea lui Erdoğan și cea a lui Călin Georgescu, dar cel mai bine putem examina aceste asemănări începând cu 2007. Trimiterea lui la închisoare fără motive temeinice, în 1999, a avut într-adevăr un rol în creșterea popularității. Putea fi doar amendat, de exemplu, dar trimiterea lui la închisoare a însemnat o piedică în cariera politică a lui Erdoğan, pe care susținătorii săi au perceput-o ca pe o nedreptate. Instituțiile statului turc au încercat prin diferite mijloace să-i blocheze cariera, dar efectul a fost invers. După 8 luni de stat în închisoare, Erdoğan a devenit o victimă perfectă a sistemului și un preferat al votanților. Era însă deja o nemulțumire pe multe planuri, iar statul li se părea multora arogant, pentru că mereu statul voia să demonstreze că știe mai mult decât poporul, că oamenii nu aveau voie să afle ce se întâmplă în măruntaiele statului. 1999 a fost doar momentul în care toată țara a văzut cum un potențial lider național este trimis la închisoare de elitele statului cărora le era frică să nu-și piardă puterea și privilegiile. Nemulțumirile populației începuseră însă mai devreme. 

Când?

În 1997, guvernul condus de Necmettin Erbakan, premier conservator și islamist, care a condus executivul turc între iunie 1996 şi iunie 1997, a făcut o coaliție împreună cu Tansu Çiller, fosta prim-ministră între 1993-1996, de orientare conservatoare. Erbakan a fost însă înlăturat la presiunea Armatei de un organism similar cu CSAT-ul României, iar apoi a fost interzis de Curtea Constituțională a Turciei pentru că ar fi încălcat principiul separării religiei de stat. Așa începe ascensiunea lui Erdoğan.

De fapt, deși i s-a interzis să facă politică, Erbakan a continuat să se implice informal în noul partid fondat de Erdoğan, dar mai ales ca mentor al acestuia. În schimbarea paradigmei politice din Turcia, cel mai mult a contat, însă, decizia Curții Constituționale din Turcia de eliminarea a lui Erbakan? Cum a reacționat populația?

Oamenii au fost nemulțumiți, mai ales cei foarte conservatori din regiunea Anatoliei, care au înțeles că lucrurile s-au întâmplat cumva ca la loviturile de stat date de Armată în anii anteriori. Vedeau că voturile lor din nou nu contează. Unii credeau totuși, în continuare, că statul știe mai bine ce trebuie să facă. Avem o vorbă în Turcia, atunci când nu putem explica ceva spunem: „Statul știe”. Înțelepciunea statului contează uneori mai mult decât cea a oamenilor așa că zicem „Ce știi tu? Statul știe mai bine”.

Care a fost campania care l-a ajutat pe Erdoğan cel mai mult? Cea în care a început să vorbească despre Dumnezeu? E vreo asemănare cu discursurile religioase ale lui Călin Georgescu?

Erogan a crescut în atmosfera islamistă a lui Erbakan. El doar a observat o conjunctură favorabilă lui: dacă vede o conjunctură în care îi este util naționalismul, atunci folosește naționalismul, dacă vede că religia poate deveni o trambulină, atunci se orientează spre religie. Folosește ambele situații, când pe una, când pe cealaltă, fiindcă ambele se pretează la manipulare: viitorul înseamnă unitatea țării întru Alah.  

Spre deosebire de România, Erdoğan venea după o dictatură militară și după o lungă perioadă de marginalizare a religiei, nu?

Eu nu spun că Erdoğan și Georgescu ar avea aceleași rădăcini. Nu fac o comparație între cei doi, ci o comparație a reacției oamenilor la decizii care pot fi considerate excesive din partea instituțiilor statului. Această perioadă prin care trece România seamănă într-un fel cu evoluțiile din Turcia anului 2007: președintele Ahmet Necdet Sezer intra în ultimul său an de mandat, Erdoğan era premier din 2003, iar în aprilie 2007 a anunțat că Abdullah Gül va fi candidat pentru funcția prezidențială. Dar Abdullah Gül a fost blocat, fiindcă soția lui își acoperea capul cu eșarfa musulmană.

A fost oprit de Justiție? De ce?

Pentru că nu era destul de secular. Prima încercare de alegere a lui Gül a fost 27 aprilie 2007 și s-a repetat pe 6 mai, după ce Curtea Constituțională a Turciei a anulat primul tur din 27 aprilie. Curtea Constituțională a decis că este necesar un cvorum de două treimi, ceea ce era imposibil fără sprijinul opoziției. Ambele tururi au fost aproape în întregime boicotate de parlamentarii opoziției, care au fost amenințați și le-a fost teamă să intre în sala de plen.

Cine i-a amenințat?

Din sistem, persoane care aveau informații despre ei. Unii chiar au fost intimidați și scoși cu forța. Noi am văzut ceea ce s-a întâmplat în direct. De aceea mulți s-au hotărât să meargă pe mâna lui Erdoğan. Deci partidului Erdoğan nu a avut cvorum. Așa că Erdoğan s-a întors la popor și a spus că se luptă cu sistemul: a convocat alegeri anticipate și a câștigat cu 47%, cu mai mult de zece procente decât la scrutinul anterior care-l adusese la putere. Apoi, a început reforma electorală care includea și alegerea președintelui prin vot popular, ceea ce l-a făcut în toamna anului 2007 pe Gül președinte. Fiecare criză creată l-a ajutat pe Erdoğan să câștige mai mult, tot mai mult. Până în octombrie 2007, când a fost ales noul președinte, cel dinainte, Ahmet Necdet Sezer a avut o prelungire la limita constituționalității, foarte asemănător cu cea a lui Klaus Iohannis. Era deci ilegitim, fiindcă legislația nu prevedea niciunde o perioadă adițională după terminarea mandatului. După alegerile din 2007, Erdoğan a ieșit întărit din toate punctele de vedere și a venit în fața țării spunând că vorbește în numele poporului care vrea o schimbare adevărată. 

Urmează etapa instalării definitive la putere

Da, în 2014, se încheie mandatul de șapte ani al lui Abdullah Gül și Erdoğan spune că a venit rândul lui. Între timp, procurorii și polițiștii care nu au trecut de bună voie în tabăra lui au ajuns la închisoare. În 2014, a devenit pentru prima dată președinte având în față două mandate.

De câte cinci ani

Exact. În 2016 a avut loc falsa lovitură de stat, care l-a făcut să decapiteze Armata și să înlăture orice opoziție care ar mai fi putut exista împotriva lui în rândurile militarilor. Apoi, în 2017 face un nou referendum, prin care câștigă noi atribuții. Câștigă toate alegerile, inclusiv în 2023. Să recapitulăm: Erdoğan crește ca efect al înlăturării lui Erbakan în 1997. Al doilea efect apare în 1999 ca urmare a deciziei justiției de a-l trimite la închisoare în perioada în care era primar. Urmează o criză economică majoră, după care Erdoğan părăsește partidul lui Erbakan și înființează unul nou. A lăsat trecutul în spate, a îmbrăcat haine noi și s-a prezentat ca un politician rupt de sistem, diferit de restul clasei politice, cu o mentalitate nouă și democratică. În 2002, după ce a câștigat primele alegeri generale declara că vrea să ducă Turcia în UE. Până în 2005 a jucat piesa democrației și rolul politicianului care respectă toate regulile. În 2005, deja Turciei i se întredeschidea drumul aderării europene. Dar apoi în 2007 a fost deja un deja vu: Armata se declara deranjată de practicile guvernului Erdoğan, deși era susținut nu doar de islamiști, ci și de pro-europeni. Acesta a fost al treilea efect. Azi, susținătorii lui Erdoğan sunt atât islamiști, cât și naționaliști, cu toate că a devenit un autocrat, dar în 2002, 2005, 2007 era un erou. A știut să folosească nedreptățile anterioare. După fiecare nedreptate a apelat la popor, iar sprijinul avenit din partea majorității votanților, convingându-i prin pârghiile naționaliste, populiste, religioase. 

Când au început serviciile secrete să-l ajute pe Erdoğan?

După 15 iulie 2016.

Adică după ceea ce Erdoğan spunea că a fost o lovitură de stat. 

De fapt, chiar serviciile au pus-o la punct. În 2016, Armata încă părea să-l intimideze pe Erdoğan și făcea o presiune nevăzută. Azi, însă îi e total supusă. 

Au existat grupări în servicii, parchete, armată, justiție care să-l fi ajutat pe Erdoğan chiar din prima etapă, în jurul anilor 2000?

Au fost unele grupări care l-au sprijinit. Azi însă toate puterile sunt anihilate în fața lui și în instituțiile de forță toți îi știu de frică. Liderii politici fac ce vor ei, dar în cele din urmă oamenii sunt cei care suferă. Polarizarea din România seamănă un pic cu ceea ce a fost sau este în Turcia. Erdoğan a știut foarte bine să polarizeze societatea, iar această polarizare l-a ajutat întotdeauna pe el. Susținătorii lui Erdoğan și opozanții lui nu au nicio empatie unii față de alții. Pur și simplu se urăsc, iar sentimentele de răzbunare cresc. Erdoğan a ajuns la putere manipulând sentimentele de răzbunare ale susținătorilor lui. Ura dintre cele două părți cultivată de Erdoğan e foarte periculoasă, fiindcă atunci când vor veni ceilalți la putere se vor răzbuna pe oamenii lui Erdoğan. E foarte periculos fiindcă mulți au strâns multă ură și furie împotriva lui Erdoğan. Mă tem că nedreptățile se vor ține lanț chiar și după dispariția lui de la putere. 

Cine și unde a greșit înainte de propulsarea lui Erdoğan la putere?

Partidele așa zis tradiționale și-au văzut doar de agenda lor, nu de interesul țării și al oamenilor, iar presa a exagerat fie într-o parte, fie în alta. Până în 2007, presa era de partea Armatei, virulent împotriva lui Erdoğan. Victimizarea l-a ajutat enorm în cursa pentru putere, atât faptul că a devenit o victimă a sistemului, ci și că a fost o victimă a mass-media. După 2012 și mai târziu, Erdoğan s-a răzbunat, iar foștii lui inamici din presă au fugit din țară pentru a nu ajunge la închisoare. Poziționarea presei nu era aproape niciodată echilibrată și obiectivă, ceea ce l-a transformat pe Erdoğan în victima trusturilor media și i-a făcut pe mulți să fie de partea lui. Erdoğan nu-i uită pe cei care l-au ajutat vreodată și nu-i iartă pe cei care au jucat vreodată împotriva lui.