Constantin Cheianu – „spovedania” unui existențialist

L-am simțit mereu pe Constantin Cheianu ca pe un spirit afin, e un ins reflexiv, dubitativ, dilematic. De o civilitate exemplară în relațiile cu oamenii, nu ai fi bănuit că ascunde un interior devastat, deși romanele „Ultima amantă a lui Cioran”, „Dependența” și nuvelele din „Hotel California” (apărute la Editura Cartier, ca și volumele mai vechi: „Totul despre mine” și „Sex & Perestroika”) au un puternic ascendent autobiografic, uneori declarat chiar, devoalează o sensibilitate ultragiată, mai ales că sunt scrise la persoana I.

Nu doar prozator, dar și dramaturg cu cincisprezece piese montate, și fiind și un jurnalist foarte apreciat, Constantin Cheianu este, desigur, un om care a cunoscut gloria literară. Ei bine, scriitorii au obiceiul acesta: se dovedesc mai complicați decât par la prima vedere, ne surprind cu biografia și creația lor, și asta le menține ridicată „cota de piață”, complexele și dramele lor constituie până la urmă un ingredient al succesului.

Volumul „M-a făcut mama existențialist” (Cartier, 2025), recent apărut, pune în scenă un ecorșeu al ființei morale și psihologice a lui Constantin Cheianu, e un jurnal care șochează prin sinceritatea crudă cu care autorul îi judecă pe cei mai apropiați oameni și prin felul, tot așa, lipsit de menajamente, cu care se judecă pe sine.

Argumente preliminarii

Constantin Cheianu explică într-o prefață de autor rostul acestei cărți de amintiri și introspecții. Efortul, concentrarea la masa de scris l-au făcut să vadă mai limpede, să-și deslușească rostul existențial.

La vârsta de 25 de ani, l-a descoperit pe Montaigne și a fost fascinat de eseu ca gen literar – o scriitură de tip nou pentru el, în care nu mai urmărești un fir narativ, ci te dezvălui pe fragmente, în impulsuri, în elanuri discontinui, în care poți zăbovi și dezvolta idei îndrăznețe și paradoxale, fără grija coerenței în raport cu ce scriseseși înainte. Un spațiu al libertății totale. Așa a descoperit filozofia și a învățat de la marile spirite: Nietsche, Kierkegaard, Șestov, Berdeaev, Schopenhauer, Camus, Sartre, Cioran și Gabriel Liiceanu – contemporanul nostru, ale cărui opuri i-au devenit cărți de căpătâi.

Un copil neiubit?

Autorul desface ghemul unei copilării și adolescențe traumatizate de atitudinea rece a mamei sale, care a fost o ființă austeră, sceptică și suspicioasă în raport cu copiii ei – autorul și sora sa.

„Ce imagine am când îmi amintesc de maică-mea? A unei persoane niciodată calmă, destinsă, binedispusă (...), adică mereu în priză, mereu încordată, mereu pregătită să dea ori să primească o ripostă. Cum o vedeam, cu soră-mea, cum ne încordam la rândul nostru. Peste ani reflexul acesta a luat forma unei neliniști interioare permanente, noi ne facem griji mereu și ne așteptăm la ce e mai rău.” (p. 82).

Mama era extrem de reticentă în a-și dezvălui sentimentele, nu-i displăcea să audă că fiul i-a fost lăudat la școală, dar ținea să-i surpe piedestalul cu prima ocazie, probozindu-l pentru te miri ce.   

Relația complicată cu maică-sa i-a accentuat un complex față de atingerile fizice, eludate în familia sa: „Tot ce ținea de contactul fizic era asociat cu erotismul, adică un domeniu tabu, unul al rușinii. Mi-am putut permite atingeri și mângâieri doar atunci când am început să am relații cu fetele. În consecință, s-a întâmplat că de-a lungul întregii vieți nu am fost în stare să mă ating de cineva în semn de susținere morală, întrucât contactul fizic avea pentru mine conotație erotică.” (p. 20) 

La fel de sever se arată Cheianu și față de tatăl său, căruia nu-i iartă derapajele bahice și nesfârșitele certuri cu mama, care au sfârșit prin a le altera, chiar pulveriza armonia vieții de familie.

O anamneză personală

Fidel scrisului eseistic, Cheianu alternează amintiri mai vechi sau mai recente cu reflecții mai generale despre viață, destin, religie, iubire, moarte.

Suntem smulși din neant, ni se oferă darul conștiinței, spune el, „ca să realizăm cu ea că, mai devreme sau mai târziu, vom fi expediați din nou acolo de unde am fost extrași, în neant. Și așa, un dar unic, conștiința, cea cu care contemplăm lumea cu ochii lui Dumnezeu, se transformă de fapt într-o sculă de tortură, ne trăim viețile chinuiți de gândul că, la un moment dat, vom fi îmbrânciți din nou în Marele Nimic, acolo unde nenăscuții zac de-a valma cu morții și unde viețile noastre nu vor mai avea absolut nicio relevanță pentru noi, însemnând ceva doar pentru cei care vin în urma noastră.” (p. 32)

Nu se ferește să vorbească și despre problemele sale cu alcoolul, de care s-a debarasat după șapte ani de calvar. E obsedat de ideea bolii, de bănuiala unor simptome oncologice, care din fericire nu s-au confirmat.

Filozofii, scriitorii existențialiști îi dau sentimentul de comuniune spirituală, că e asemeni lor: gândește la fel, are aceleași intuiții, dar... vine timpul asumării, luării acelor cuvinte în serios, fiindcă nu mai sunt despre ei, sunt despre tine.

Tarele lumii culturale

Constantin Cheianu nu e un solitar fără mântuire, acest jurnal este felul său de a intra în legătură cu lumea. Și pentru a se explica mai bine, o citează pe Marguerite Yourcenar: „Avem nevoie de alții ca să ne dezvăluim nouă înșine.” Alteori e și un pic ipohondru: „De ce ieșitului în lume îi prefer statul la televizor? Pentru că, în lume, nu pot folosi telecomanda.”

Deplânge ranchiuna din lumea literară, indivizi care păstrează peste ani aversiunea față de tine, doar pentru că într-un interviu despre starea literaturii nu le-ai pomenit numele. Sau felul lipsit de onestitate, arogant, disprețuitor al unor regizori de teatru, pentru care ai scris, rugați de ei, niște piese și ai făcut niște dramatizări, după care aceștia nici măcar nu te salută și „uită” să-ți pună numele pe afiș, ca să mai treacă timp și să redevină umili, pentru a obține alte texte de la tine.

Precum alți faimoși diariști (Mircea Cărtărescu – un exemplu la îndemnă) e preocupat de talentul său, de nivelul său artistic, suferă că nu a putut (cum i se pare lui) să-și depășească condiția unui ins care promite, cu unele realizări notabile, care-l califică în liga celor buni, dar fără să fi reușit să acceadă la dramul de universalitate specific unui scriitor adevărat etc., etc.

A fi sau a nu fi învins

Constantin Cheianu nu este un învins (ca să-l parafrazez pe Panait Istrati), chiar dacă împrejurările vieții, biografia sa, expuse în acest volum, tocmai acest verdict tind să-l acrediteze. Dimpotrivă: curajul său de a mărturisi înseamnă un act de eliberare, ajutându-l să se despartă de o povară pentru a-și îndrepta pașii spre alte orizonturi ale vieții și literaturii.

Mama a contribuit în felul său paradoxal la formarea autorului nostru, l-a făcut „existențialist” prin ceea ce i-a dat sau nu i-a dat, alimentându-i frustrările. Astfel când a ajuns la „gânditorii neantului”, era deja „copt” psihologic pentru a învăța să-și teoretizeze angoasele, complexele și nesiguranța care l-au însoțit toată viața.

Capcana auctorială

Constantin Cheianu ar trebui să fie conștient că nu poate evada din pactul scriptic. Și nu contează că anamneza pe care ne-a încredințat-o este despre el însuși și nu povestea unui personaj inventat. Pentru noi, cititorii, el rămâne Personajul acestei cărți, chiar dacă se întâmplă să o semneze ca autor.

Să fi vrut să se rezume la a-și rezolva o problemă personală, Constantin Cheianu și-ar fi căutat un confesor, religios sau nu, și acolo ar fi rămas. Dar a ales cealaltă cale: și-a luat marele public drept martor, nu s-a extras din lume, a plonjat voluptuos în ea. Va fi apreciat nu doar pentru curajul și sinceritatea dezgolirii de sine, trezind în cititori întrebări neliniștitoare despre propriile lor lașități, angoase și regrete, așa cum notează Nina Corcinschi pe coperta a IV-a a cărții, ci pentru valoarea literară a confesiunilor sale, pentru subtilitatea disocierilor, pentru stil.    

Pentru că stilul e TOTUL. Admirăm calitatea scriiturii autorului, și rămânem fiecare cu infernul său, traversat de scurte trese de lumină transfiguratoare, pe care ni le dăruiește lectura.

Culpa cronicarului

Mărturisesc că am scris această cronică însoțit de un sentiment de vinovăție. Constantin Cheianu străbate un „drum al Damascului”, închipuie un proces în care își așează mama și pe el însuși în banca acuzaților. Cu ce drept s-ar băga un terț, un străin, să comenteze acest purgatoriu de familie?

Dorința autorului de a fi validat de public – „procesul” se ține cu ușile deschise! – nu anulează scrupulele cronicarului, care se întreabă la rândul său dacă ar fi în stare să-și supună existența unui examen la fel de necruțător și dacă merită. Cred că da. Merită să scrii.