Comunistul care a dus România în NATO: Ion Iliescu

În timpul ultimei sale președinții 2000-2004, România a fost primită în NATO și a încheiat negocierile de aderare la Uniunea Europeană. Dar orientarea lui nu a fost de la început pro-occidentală, așa că s-a grăbit imediat după instalarea la putere să semneze un tratat bilateral cu URSS, cu doar câteva luni înainte de căderea Uniunii Sovietice, tratat care bloca pentru 15 ani aderarea României la alte alianțe politico-militare. Intrarea pe orbita Moscovei a avut loc, însă, chiar în perioada tulbure a căderii puterii comuniste, în zilele fierbinți dinaintea condamnării lui Nicolae Ceaușescu: atunci Ion Iliescu a cerut sprijin militar de la Moscova, potrivit unor documente descoperite 20 de ani mai târziu.

Carieră în sistemul comunist

Fiu de ilegalist cu stagii lungi la Moscova, Ion Iliescu a intrat și el de tânăr în structurile politice comuniste: a început la 14 ani ca membru al Uniunii Tineretului Comunist (UTC), voluntar în Albania și pe șantierele țării. La 19 ani este deja membru al Comitetului Central al UTC, la 20 de ani devine șeful studenților români care studiază la Moscova, iar trei ani mai târziu e primit în partid.

La 26 de ani ajunge președintele studenților și adjunct al secției de propagandă din cadrul Comitetului Central al Partidului Comunist Român (CC al PCR). La 27 de ani e ales deputat în Marea Adunare Națională, unde rămâne 27 de ani, până în 1985, când avea 55 de ani.  

Din 1965, odată cu venirea lui Nicolae Ceaușescu în fruntea PCR, cariera lui Iliescu se accelerează. În 1967, la 37 de ani, este prim-secretar al CC al UTC, la 39 de ani devine membru al Comitetului Central al PCR și supleant în Comitetul Executiv al Partidului. În 1971, când Ceaușescu prezintă celebrele teze din iulie, care închid capitolul relativei liberalizări, Ion Iliescu aplaudă. Fotografiile făcute în 1976, în intimitatea cuplului Ceaușescu într-o vacanță comună, sugerează apropierea dintre ei. Iliescu este deja un aparatcik în plină ascensiune și în grațiile dictatorului, dar cere conducerii partidului să fie trimis în țară, să facă muncă de teren, nu atât pentru a înțelege lucrurile mai bine, cât mai degrabă pentru a fi promovat mai departe. Nicu Ceaușescu, văzut ca moștenitor, a urmat aceeași cale.

Așa că, între 1971 și 1974 este numit vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Timiş, iar în următorii 5 ani preşedinte al Consiliului judeţean Iaşi, între anii 1974 – 1979. Imediat după căderea comunismului, Ion Iliescu și-a fardat biografia, în încercarea de a-și construi o imagine de exclus al sistemului, ceea ce în parte era adevărat. Petre Roman, primul său șef de guvern, care-l cunoștea bine, povestește un episod din ultimii ani ai dictaturii, când Iliescu era director la Editura Tehnică și îl vizitase în biroul său, iar viitorul președinte i-a scris pe un bilet: „sunt urmărit pas cu pas. Aici sunt înregistrat, nu putem vorbi nimic”.

Înainte de 1989 era considerat succesor al lui Ceaușescu, în cazul în care ar fi fost posibilă o variantă mai liberală a comunismului autohton, iar după căderea dictaturii nu și-a putut depăși limitele: a avut un prim mandat autoritar, violent, plin de crize. Odată ajuns în vârful piramidei, a vorbit imediat despre „comunismul cu față umană” și despre economia socialistă de piață. Niciodată nu și-a cerut scuze că a fost parte a sistemului dictaturii, că după 1956 a participat la reprimarea mișcărilor studențești, că a avut funcții în care a luat decizii dureroase împotriva celor care opuneau rezistență. 

Multe întrebări fără răspuns

După 1989, Ion Iliescu nu și-a lămurit trecutul și a continuat să-și secretizeze prezentul. În 2019, rechizitoriul în Dosarul Revoluției vorbea despre o lovitură de stat, apoi în documentul final acceptat de Curtea de Apel Bucureștic, în octombrie 2023, acuzațiile definitive împotriva fostului șef de stat sunt se referă la infracțiuni contra umanității, fiindcă în perioada 22-30 decembrie 1989 a urmărit să-și consolideze puterea prin manipularea opiniei publice cu ajutorul liderilor militari, ceea ce a dus la „amplificarea psihozei generalizate” care a dus „numeroase situații de foc fratricid generalizat” cu efecte dramatice: 857 decese, 2382 răniri de persoane, 585 privări grave de libertate cu încălcarea regulilor generale de drept internaţional şi 409 cazuri de suferinţe mari. Ion Iliescu nu a explicat niciodată cu adevărat de ce a folosit teoria teroriștilor, de ce a fost nevoie de simulacrul de proces prin care soții Ceaușescu au fost executați imediat după prinderea lor sau cum s-a ajuns la conflictul interetnic din martie 1990 de la Târgu Mureș, care a dus imediat la transformarea Securității în SRI.

În 13-15 iunie i-a chemat pe mineri să golească Piața Universității de protestatarii care considerau că proaspăta alegere a lui Iliescu în funcția de președinte era o formă de restaurație. În urma violențelor minerilor, aproape 800 de persoane au fost rănite sau violate, iar numărul morților e încă neclar. În septembrie 1991, minerii l-au ajutat pe Ion Iliescu să-l schimbe pe primul ministru care era prea popular și prea reformist pentru gusturile sale.

Ion Iliescu a sacrificat potențialul de simpatie câștigat de România prin revoluția televizată transmisă în toată lumea, în schimbul consolidării puterii sale. Ales în special de mediul rural și de zonele muncitorești din orașele industriale, Iliescu s-a folosit în primii ani de televiziunea publică, singura televiziune de pe piață, pentru a-și cultiva imaginea și a-și descrie inamicii din opoziție ca dușmani ai poporului.

Singurul președinte cu trei mandate

Câștigă în acest fel două mandate succesive de președinte al României, primul de doar doi ani, între 1990-1992, înainte ca țara să aibă o nouă Constituție, și al doilea între 1992-1996, perioadă care face parte din așa numitul deceniu al stagnării. O dezbatere serioasă privind participarea sa la o nouă cursă prezidențială are loc în 2000, când Curtea Constituțională decide că are dreptul să fie pentru a treia oară președinte. Câștigă alegerile în turul al doilea față în față cu extremistul Corneliu Vadim Tudor și urmează patru ani în care încearcă să-și schimbe imaginea, joacă rolul de reconciliator în relația cu fostul Rege, devine pro-atlantist, simulează nemulțumirea față de liderii partidului său pe care îi acuză de „capitalism de cumetrie” și înainte de plecarea de la Cotroceni îi amnistiază pe toți cei care au fost trimiși la închisoare pentru abuzurile de la Revoluție și Mineriade, fără să omită să spună că sărăcia rămâne o problemă pentru români și după aderarea țării la NATO și UE.

După terminarea celui de-al treilea mandat încearcă să revină în fruntea PSD, dar la Congresul din 2005 pierde, trădat de vechile reflexe, atunci când spune „îi dau cuvântul tovarășului Adrian Năstase”. Își încheie cariera politică în 2008 la 78 de ani, cu toate că își propusese să o abandoneze doar „ieșind cu picioarele înainte”.

A fost ultimul președinte, dacă nu chiar ultimul politician autohton bine ancorat ideologic în lumea războiului rece, probabil cel din urmă care a vrut să rămână „sărac și cinstit” și singurul acuzat de crime împotriva umanității pe care sistemul juridic a vrut să-l protejeze până la capăt.