Bilanțul pandemiei, cu plusurile și cu minusurile sale

Dar există temeri că cifra nu-i decât o estimare palidă a realității crude. În opinia fostului director de programe politice din Departamentul de Stat al SUA, Richard Haass, care a publicat recent un articol pe această temă, adevărata cifră a dezastrului ar putea fi de două sau chiar de trei ori mai mare.

În sprijinul acestei presupuneri sunt argumente destule. Pe de o parte, multe guverne nu și-au asigurat mijloacele necesare pentru o evidență corectă a deceselor, iar pe de altă parte – trebuie să recunoaștem – unele guverne au avut interesul s-o evite. Cel de la Moscova ar putea fi unul din ele.

România este, bineînțeles, un caz aparte, al treilea: fostul ministru al Sănătății declara că cifrele nu sunt cele adevărate, dar numărul de morți este oricum necloncudent, deși nu are nicio dovadă în acest sens. Clar?

Mult mai clar vorbește actualul ministru, doamna Ioana Mihăilă, când spune că „s-ar putea ca nicodată să nu ştim câte persoane au decedat de COVID în această pandemie…” întrucât decesele „fie că nu au fost raportate corect, fie că nu au fost înregistrate corect, fie că nici măcar nu au fost diagnosticate”.

Adică, s-ar putea să avem vreo 30.000 de decese, așa cum s-a comunicat, dar s-ar putea să fie mai multe, poate mult mai multe, poate și mai multe, nici miniștrii nu pot ști câte, din motivele arătate mai sus. Understand, măi, neamule?

Pentru ca să aflăm cu precizie că nu știm nimic, doamna ministru a constituit un grup de lucru, care a ajuns la respectiva concluzie sigură, în sensul că nu există concluzii!

Dar oricât ar fi de cumplită cifra, nu se compară cu cea legată de ciuma lui Caragea, când a murit o jumătate din populația Bucureștilor sau cea rezultată după gripa spaniolă din secolul trecut, când au murit foarte mulți, dar nici statistica nu știe câți.

Gripa spaniolă a secerat cel puțin 50 și poate chiar 100 de milioane de oameni, la o populație planetară sub un sfert față de cea actuală. Extrapolând, la condițiile de atunci, pandemia noastră ar fi putut produce – brrr! – intre 350 și 400 milioane de decese, dacă era să fie lăsată necontrolată.

În veacurile trecute, prevenția era mai mult decât modestă. Căci iată cum descrie Ion Ghica principalele măsuri profilactice, într-o scrisoare către Vasile Alecsandri, constituită în eseu, cu referire la ”ciuma lui Caragea” (sec. XIX):

„La fiecare poartă (boierească - n. red.), era câte o şandrama, un fel de gheretă, în care se adăpostea câte un servitor pus acolo pazarghidan (…). Nimic nu intra în curte decât după ce se purifica la fum şi trecea prin hărdăul cu apă sau prin strachina cu oţet”.

Cu tristețe în fața milioanelor de decese, trebuie să admitem totuși că știința de astăzi a salvat zeci, poate sute de milioane de vieți, în ciuda conspiraționiștior, a negativiștilor, șoșociștilor și – Doamne, iartă-mă! – teodosiștilor contemporani, prieteni buni cu virusul și nu cu oamenii.

Uriașul salt, de la „purificarea” prin fum, hârdău și strachina cu oțet, la dezinfectanți, mască, distanțare, tratamente și, în cele din urmă, la vaccin, ne plasează astăzi într-o altă paradigmă decât erau predecesorii noștri.

Interesul manifestat în ultima vreme spre munca de cercetare în microbiologie, virusologie și, mai ales, spre promovarea vaccinurilor este impresionant. 

Puteţi citi articolul integral AICI.